"Toți cei care au murit în închisoare, și care au murit nu numai în închisoare, toți au dreptul să treacă din suferință de aici în rândul sfinților din Sinaxar. (...) Că vor fi trecuți în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide.
Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne trudim toți, noi toți. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naște, cel ce pătimește pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoși în rândul sfinților. Asta fiecare poate și trebuie s-o facă. (...) Au fost oameni care s-au evidențiat prin suferință, prin felul cum au trăit, ce au făcut și ce au lăsat în urmă, cum este și Părintele Justin Pârvu. Justin Pârvu este unul dintre miile de martiri ai poporului român. Pot spune că în mod normal Părintele Justin Pârvu a primit recunoașterea de cetățean de onoare al orașului Baia Sprie. Dar acest titlu de cetățean de onoare trebuie privit ca un titlu de cetățean de onoare acordat tuturor celor care au suferit la Baia Sprie și chiar un titlu acordat pentru toți cei care au suferit în comunism în toate pușcăriile din țară..." (Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului) Fragment din volum: “Astfel, pentru „reeducarea" în vederea creării „omului nou" comunist, a existat penitenciarul Pitești. Nenumărați studenți și elevi au plătit cu viața lipsă de conformism, consecvența lor patriotică și umană: „N-au existat în istoria torturilor torturi ca în închisoarea Pitești. Bătăi de joc care nu s-au scris și nu se pot scrie, pentru că niciun editor din lume nu le-ar publica, pentru că oamenii n-ar putea suporta" — mărturisește un martor al blestemațiilor suferite, pastorul Richard Wurmbrand („Renașterea", nr. 10/1991., p. 3). Pentru alt supraviețuitor, Piteștiul este „paroxismul nebuniei comuniste" („România liberă", 15 mai 1991, p. 5). „Despre cele 55 de fete — eleve și studente ucise mișelește — starea civilă comunistă nu pomenește nimic. Media de vârstă a deținuților politici de la Tg. Ocna era sub 30 de ani. Majoritatea celor morți acolo și aruncați de-a valma în pământ era constituită din elevi și din studenți" („România liberă", 20 iulie 1991, p. 2). Este depoziția unui supraviețuitor al altei pușcării de reputație comunistă. Mîna de la Baia Sprie și-a agonisit o sinistră celebritate pentru detașamentele sale de mineri proveniți din rândul preoților ortodocși deținuți. Colonia de muncă forțată de la Poarta Albă a fost estuarul sumbru de triere a zecilor de mii de deținuți, a unora spre moarte, iar a altora spre o viață amputată și neagră. Fostul deținut politic Sergiu Popescu, rămas orb în colonia de muncă forțată, își intitulează amintirile sale: Iadul de la Midia. Aici mureau în timpul iernii un număr de aproximativ o mie de oameni. Deși au iubit omul și libertatea lui, ei au fost încercați prin felurite dureri. Dar au rămas statornici în credință, devenind pilde ale demnității umane. Ca purtători ai unor idealuri care n-au putut fi îngropate în pământ, eroii lagărelor și închisorilor trăiesc în veci în adevărul istoriei."
