Tot inainte! - FORMAT PDF

Tot înainte! Amintiri din copilărie. - Simona Preda, Valeriu Antonovici Dificultatea maximă atunci când rogi pe cineva să îți vorbească despre propria sa copilărie rezidă în primul rând în capcana de a-ți interpreta lucrurile și trăirile din trecut printr-o grilă de analiză, de decriptare pe care a dobândit-o mai târziu.
Citește tot rezumatul cărții Tot inainte!... - Valeriu Antonovici Interviurile care se regăsesc în această carte nu sunt doar pentru generațiile care au învățat să citească la lumina unui cuptor, în momentul în care se lua curentul, ci și pentru generațiile care vor fi curioase să afle cum au trăit părinții și bunicii lor. Partea goală a paharului este aceea că am apucat să trăim agonia totalitarismului, că am apucat să vedem la ce duce partidul unic și dihotomia dintre ceea ce vorbești acasă și ceea ce spui la școală. Iar partea plină este aceea că, tocmai din acest motiv, am prins apoi un moment unic, efectiv istoric. Am fost o generație infinit mai norocoasă decât cea a părinților noștri, care se nășteau în anii ultimului război (plus sau minus) și care chiar au trăit comunismul din plin, cu dealurile și văile sale. Noi am avut imensa șansa de a fi contemporani, în plină tinerețe, cu prăbușirea acelei utopii. Drept care, într-un fel, noi am trăit comunismul ca pe o boală a copilăriei — de genul celor total neplăcute pe moment, cu febră, usturimi și mâncărimi uneori, care-ți mai lăsa eventual și ceva semne, dar care finalmente nu te omoară și te imunizează pentru mai târziu. - Adrian Cioroianu Interviuri cu: Doina Jela • Răzvan Mazilu • Alina Pavelescu • Gabriel Badea-Paun • Cristian Pepino • Odilia Rosianu • Theodor Paleologu • Doina Ruști • Alice Năstase-Buciuța • Daniel Șandru • Cezar Paul-Bădescu • Cristina Hermeziu • Mirel Bănică • Codruț Constantinescu • T.O. Bobe • Ana Barton • Andreea Răsuceanu • Florin Toma • Tiberiu Soare • Sandra Ecobescu • Pavel Șușară • Dan C. Mihăilescu. Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamț) este istoric, eseist, publicist, membru al Centrului de Studii Memoriale și Identitare. Licența în filozofie (Universitatea din București, 2003) și în istorie (Universitatea din București, 2007), masterat în istoria ideilor și a mentalităților (Universitatea din București, 2006), doctorat în istorie (Școala doctorală a Universității din București, 2011). Ultimul său volum de autor este Patrie romană, țara de eroi (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu), Curtea Veche Publishing, București, 2014. Valeriu Antonovici (n. 1983, Pelinia, Republica Moldova) este antropolog și realizator de filme documentare. Vicepreședinte al Centrului de Studii Memoriale și Identitare. Cadru didactic asociat la SNSPA. Licențiat în sociologie (SNSPA, 2006), masterat în antropologie (SNSPA, 2008), doctor în științe politice (Școala doctorală a SNSPA, 2011). A realizat o serie de filme documentare pe teme de istorie recentă: Povestiri din Băragan. Amintiri din Siberia românească (2013, corealizator), Locuri memoriale din România. Piața Universității (2009, corealizator), Nu putem vorbi despre comunism la colț de stradă (2007) ș.a. A fost jurnalist la RFI și la TVRM. Volum de autor: Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat, Eikon/Școala Ardeleană, București/Cluj-Napoca, 2015; coeditor, împreună cu Claudia-Florentina Dobre, al volumului Prezentul comunismului: memorie culturală și abordări istoriografice, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016. Fragment din carte: "S.P.: Aparținem unei generații care a crescut cu cheia de gât și care avea aproximativ aceleași jucării. Haide să vorbim despre jocuri și jucării! A.P.: Pe vremea mea, toată lumea se juca în fața blocului. Era unul dintre locurile obișnuite, în afară de cazurile fericite în care părinții te luau și te duceau într-unul din parcurile bucureștene—care oricum erau din ce în ce mai rare, pe măsură ce evoluau demolările. Cu cheia de gât la propriu nu am fost, pentru că stăteam acasă cu mama și nu aveam responsabilități de autoadministrare. Nu eram neapărat fericită sau mândră de asta, pentru că ceilalți copii chiar erau cu cheia de gât, numai eu nu aveam responsabilități. Unii veneau de la școală și, în drum, își luau frații mai mici de la grădiniță. Mie, lipsa acestor responsabilități serioase mi se părea că mă transformă într-un personaj neserios și că mă ține în copilărie mai mult decât mi-aș fi dorit. Într-o vreme făcusem o pasiune deosebită pentru tenis. Aveam un teren desenat în fața blocului și tatăl meu îmi făcuse niște palete, pentru că erau foarte scumpe rachetele de tenis și nu ni le permiteam. Asta a fost bine, am devenit cumva personajul central, fără mine nu se putea iniția jocul pentru că nu aveau cu ce. Mi-amintesc încă un moment fascinant de genul acesta, când tata mi-a cumpărat o minge de volei. Era din piele, albă, foarte frumoasă și sărea foarte bine, era foarte elastică și toți copiii erau extaziați de acea minge. Știu sigur că eram segregați pe sexe încă de foarte mici. Noi, fetele, aveam jocurile noastre, bucătărioarele noastre de jucărie, păpușile noastre. Era un joc curios pe care îl practicăm cu pasiune—jucatul pe pres în fața blocului. Pur și simplu veneai cu un pres la joacă și îți întindeai acolo toate lucrurile: oalele de plastic, mobilele de jucărie, păpușelele... găteai pentru ele cu iarbă și nisip. Băieții —ei se fugăreau pe lângă noi, câteodată mai voia unul să se joace și el cu noi, dar nu îl primeam, bineînțeles, uneori se supără pe noi și ne răsturnă preșul, apoi urmă o bătaie generală. Cu băieții interacționăm doar în acele jocuri care implicau sport, jucam tenis împreună, jucam volei împreună, baschet. În rest, viețile noastre se desfășurau, până târziu, în adolescență, în paralel. " Citește mai puțin...