De mai mult de 30 de ani, Inge Lohmark este profesoara de biologie într-un sat din fosta Germanie de Est. Viața este doar o selecție naturală care se încheie cu moartea. Fiecare elev nu este decât un simplu exemplar al speciei sale.
La școală și în viață, relațiile se rezumă la clase și regnuri. Din perspectiva acestei profesoare de vârstă mijlocie care nu poate vedea lumea dincolo de sarcasmul și iritarea care o caracterizează, totul se reduce la teoria evoluționistă a lui Darwin. Mai mult decât atât, Înge folosește biologia pentru a instaura teroarea în relația cu elevii ei adolescenți. Dar noua societate de după căderea Zidului Berlinului aduce schimbări neprevăzute în mijlocul acestei ordini militărești. Pentru că sunt din ce în ce mai puțini elevi, școala urmează să se închidă. Soțul lui Înge trăiește în lumea lui, preocupat numai de crescătoria de struți pe care a construit-o. Fiica ei s-a mutat în Statele Unite acum ceva vreme și încă nu are niciun plan să devină mamă. Până la urmă, toată lumea pare că rezista cursului natural pe care ea îl explică zilnic la orele de biologie. Contemplând de pe o treaptă superioară sistemul în care refuza cu încăpățânare să se integreze, Înge întruchipează profesorul inadaptat vremurilor în schimbare. Când începe să se intereseze de soarta unei eleve din clasa a nouă, viziunea ei influențată de determinismul biologic este complet zdruncinată. Înge este nevoită să depășească cercul restrâns al principiilor sale, pentru a-și conștientiza apoi și mai acut singurătatea. De sentimentul zădărniciei nu scapă nimeni. Fragment din roman: “În cămăruța ei din sala de sport, toate rămăseseră exact cum le lăsase înainte de vacanță. Pe masă se găseau fluierul și ceasul cu cronometru. Perdelele erau trase. O penumbră plăcută. Ce obosită se simțea dintr-odată. Ce-ar fi să se așeze? Doar puțin. Să-și rezeme capul de perete. În oglinda de deasupra chiuvetei își zărea o parte din cap. Fruntea. Ridurile. Linia părului, un par cenușiu, de mai bine de douăzeci de ani. Să respire adânc timp de câteva minute. Cu treningul gri-albăstrui în poală. Picioarele goale, brânzoase, de parcă nici n-ar fi fost vara. Își simțea palmele reci pe coapse. Căldura urcă în valuri. Spre cap. O zbatere deasupra ochilor și, brusc, sudoare. Un bufeu ca la carte. Dar lucrurile astea nu apăreau în niciun manual. Adică nu trebuia să înveți asta. Cea de-a doua transformare a corpului era trecută cu vederea. Degradarea progresivă. Atrofierea canalului natal. Încetarea menstruației. Vaginul uscat. Carnea ofilită. Se vorbea mereu numai despre înflorire. Toamna. Dumnezeule. Da, era toamnă. Foșnet de frunze. De unde să mai apară acum o a doua primăvară? Era ridicol. Se adună recoltă. Se strângeau plăsele. Era o atmosferă ca de Ziua Recoltei. Bucuria dinaintea pensionarii. Amurgul vieții. Peste toate culmile, tăcere. Dar de unde-i venea oboseala? De la vreme sau de la prima zi de școală? Noaptea trecută se trezise. Probabil înainte de ora patru. Era încă întuneric beznă. Un curent de aer îi mângâiase fata. O dată. Încă o dată. Pulsul îi sărise brusc la 180. Un fâlfâit. Un fluture imens? Un fluture de noapte, dar era prea târziu în an pentru așa ceva. Apoi liniște. Probabil că se așezase pe undeva. Poate că nici nu mai era acolo. I-a luat o vreme să pipăie după întrerupătorul veiozei. Și când încăperea s-a luminat în sfârșit, animalul panicat a început să se zbată prin cameră. Făcea bucle mari în aer. Opturi imaginare, la trei palme sub plafonul dormitorului. Fâlfâia din aripi ca-n tunelul groazei. Un liliac! Un liliac pitic care se rătăcise."
