Sunt variate modalități de definire a personalității. Sintetizând conceptual problematica acestui demers, au fost inventariate următoarele direcții principale: • analiza personalității din perspectiva estimării eficienței sociale a acesteia, a atracției subiectului său ca efect extern asupra altora; • analiza personalității din perspectiva structurii ei interne, concepută ca sinteza sui-generis, ca totalitate de dispoziții, impulsuri, tendințe sau, mai expresiv spus, ca realitate intrinsecă, existențială; • analiza personalității dintr-o perspectivă operațională în care esențiale vor fi nu atât structurile de tip intern, cât expresiile ei comportamentale la un moment dat; • analiza factorială în care prioritară devine stabilirea relațiilor dintre trăsăturile fundamentale ale personalității; • analiza structurală factorială (Eysenck, H.J., 1953), ca perspectiva ce accentuează latura organizării globale, ierarhizate și integrative, definitorii fiind: trăsăturile cardinale (absolut definitorii pentru comportamentul subiectului), un număr ceva mai mare de trăsături centrale (exprimate pregnant în conduită și prin care o și putem descrie), precum și un număr mult mai mare de trăsături secundare, latente, care exprimă aspecte mai puțin esențiale ale modului de a fi și acționa al subiectului.
Cele mai multe definiții prezintă o explicație integrativă și dinamică, relevând caracterul specific uman, unitar și sintetic al personalității, determinarea ei biologică și socioculturală. (Autoarea)
