Zbor intrerupt - FORMAT PDF

    “Zbor întrerupt” începe cu și că o poveste. Preț de câteva zeci de pagini asistăm la spectacolul unei micro-lumi juvenile. Nicole, o veritabilă "G. I. Jane" este din multe puncte de vedere adolescentul tipic - părinți respectabili dar care nu o înțeleg decât parțial, un cerc de "nebuni frumoși" și inevitabile momente de plictis și neatenție la ore.
Citește tot rezumatul cărții Zbor intrerupt... Atmosfera adolescentină a romanului nu este tulburată, în această fază, decât de vise în care se aud motoarele unor avioane. Atipicitatea Nicolei și a prietenilor ei este dată tocmai de intențiile, din ce în ce mai concrete, de a apuca mansa unui avion. În locul unor spinoase cine în familie cu "alesul" său "aleasă", Nicole și compania au de înfruntat emotille pe care reacțiile părinților - total nepregătiți de "zbor" - li le oferă din plin. Primul artificiu al autoarei - și probabil cel mai de efect - este o bruscă și puternică "frână de mână" trasă într-un moment în care firul epic curgea previzibil. Ușor de imaginat protagonistă, Nicole, ajunsă în carlingă. Greu de prevăzut cinci epave arzând și curmarea bruscă a unei frumoase povești de dragoste om-avion. "Nebunii aerului" dispar brutal din scenă lăsând un imens vid afectiv și schimbând radical cursul singurului destin pentru care zarurile nu au fost aruncate. - Alexandru Ciocan Copertă extinsibilă.     Fragment din roman:       “Mi-am amintit primul meu zbor singură - a fost o senzație pe care n-am s-o uit niciodată. Chiar dacă zburasem foarte mult înainte cu instructorul și mă simțeam „în elementul meu” în avion, când am decolat, recunosc că am avut emoții mari. Îndepărtându-mă de bază, văzând doar păduri și lacuri, m-am pierdut pentru o fracțiune de secundă. Totul părea la fel. O clipă am crezut că m-am rătăcit. Eram atât de încântată ca zbor singură, încât uitasem să-mi verific harta. Mi-am reveni rapid. Minunat - cât vedeam cu ochii cerul îmi aparținea.     Au trecut trei ani de atunci. Am absolvit a treia Academia Forțelor Aeriene din Colorado Springs. David fusese șef de promoție. Tatăl lui n-a venit la ceremonia de absolvire, însă familia mea era deja și a lui. Au fost foarte mândri de noi. Ella  ne-a luat un interviu pentru revista "Woman's Power" unde era deja redactor-șef. După ce-am rămas singuri, mi-a șoptit emoționat: "nu sunt sigur, dar cred că l-am văzut pe fratele meu pentru un moment în spate". A fost cea mai frumoasă zi din viața noastră de până atunci.     De această dată aveam o zi înnorată de noiembrie, cu vizibilitate mai redusă, dar suficientă pentru zbor. Planificasem o rută mai lungă decât ieri. Eram ultima. Păstram legătura radio, uneori și vizuală.     Când pilotam, nu mai eram Nicole și David. Deseori mă certa. La început rămâneam supărată și după ce părăseam baza. În timp, indiferent de divergențele din acea zi, când scăpăm de uniformă uitam totul.     Privirea îmi era peste tot - pe cer, pe comenzi, pe radar, pe...     - Bază. Aici David6. E ceva în neregulă cu radarul meu!     În primul moment am crezut că e o defecțiune temporară. L-am căutat cu privirea pe cer. Nimic!     - Bază?! Nu mai văd pe nimeni!     Am încercat să iau legătura cu ei. Niciun răspuns.     - David6! - mă întorc la bază. Cer permisiunea să aterizez.     Nimic. Niciun bruiaj. Nimic! Mi s-a părut că văd... Fum? Foc? Nu! Imposibil! Am întors cât am putut de repede animalul." Citește mai puțin...