Metro 2034 - FORMAT PDF

Continuarea bestsellerului Metro 2033   Războaiele istoriei încetaseră să mai teasă. Prea puțini oameni se mai interesau de trecut într-o lume fără viitor. Țesătura vastă se oprise brusc, lăsând intact un singur fir subțire.
Citește tot rezumatul cărții Metro 2034...   Anul 2034 îi găsește pe supraviețuitorii catastrofei nucleare tot în tunelurile moscovite. La suprafață nu poate încă trai, iar în subteran coșmarurile au prins viața – creaturi stranii devorează tot ce le iese în cale, un virus incurabil amenința să pună stăpânire pe întregul metrou, iar oamenii încept să piardă lupta cu monștrii din ei. În peisajul apocaliptic câteva suflete naive încă mai cred în miracole.   Dar moartea era capricioasă și nu-i plăcea ca oamenii să-i dicteze.   Al doilea volum al trilogiei Metro este urmarea superbă și mult așteptată a bestsellerului cult Metro 2033 care continuă povestea luptei pentru supraviețuire dusă în tunelurile metroului din Moscova după cel de-Al Treilea Război Mondial. - FantasticFiction.com   Fie că faci pentru prima dată cunoștință cu această serie, fie că ești un fan al primului volum sau vrei să explorezi lumea Metroului în profunzime, Metro 2034 este cartea ideală pentru tine! Îmbinând acțiunea, personajele dure și agere, tensiunea sufocantă și satira întunecată, seria Metro a devenit un bestseller mondial. - Thecultofme.com   Cititorii pasionați de literatură science-fiction rusească, precum Picnic la marginea drumului de Strugațki, vor aprecia Metro 2034. - HorrorNovelReviews.com   Viitorul post-apocaliptic propus de Gluhovski este extraordinar de realist, populat cu personaje credibile, cu un dialog excelent și cu o intrigă captivantă. - TheBritishFantasySociety.org   Mult așteptata continuare a romanului-cult cu un succes internațional vândut în milioane de exemplare. - Hachette.au Fragment din cartea "Metro 2034" de Dmitri Gluhovski: În cele din urmă raza cercetătoare a lanternei dădu peste ceva. Scoase din beznă farurile sparte ce priveau cu ochi orbi spre nicăieri, parbrizul prăfuit și acoperit de un păienjeniș de crăpături și panourile albastru-deschis ce refuzau cu încăpățânare să ruginească. Acolo, în fața lor, era cel dintâi vagon al unui metrou înțepenit în gâtlejul tunelului ca un dop gigantic. Trenul murise cu ani în urmă și pentru el nu mai există nicio speranță, dar ori de câte ori îl vedea, Homer se simțea ca un băiețel, dorindu-și să se urce în cabina devastată a conductorului, să mângâie butoanele și comutatoarele de pe tabloul de bord, să închidă ochii și să-și imagineze că gonește din nou cu toată viteza prin tuneluri, trăgând după sine un șir de vagoane luminate, pline de oameni care citeau, moțăiau, căscau gura la reclame sau se străduiau să discute între ei în ciuda vuietului motorului. "Dacă se dă semnalul de alarmă ATOM, conduceți până la cea mai apropiată stație, opriți și deschideți ușile. Sprijiniți apărarea civilă și armata în eforturile de evacuare a răniților și etanșați stațiile Metropolitanului..." Instrucțiunile privind comportamentul mecanicilor de tren în cazul Zilei Judecății de Apoi erau simple și precise. Și oriunde se dovedise posibil ele fuseseră respectate. Majoritatea trenurilor care se opriseră pentru totdeauna pe peronul unei stații fuseseră jefuite de piese de schimb de către locuitorii metroului care, în loc să-și petreacă în acest refugiu câteva săptămâni, cum li se promisese, se pomeniseră închiși aici pentru totdeauna. În câteva locuri garniturile de metrou fuseseră păstrate intacte și transformate în locuințe, dar lui Homer asta i se părea o blasfemie, căci el considerase dintotdeauna că trenurile aveau o viață proprie. Era ca și cum ți-ai fi împăiat animalul preferat. În locurile neprielnice vieții omenești, ca Nahimovski Prospekt, trenurile rămăseseră unde erau, la mila timpului și a vandalilor, dar încă intacte. Homer descoperi că nu era în stare să-și ia ochii de la vagon. O alarmă fantomă i se văicărea în auz, înecând foșnetele și șuierăturile tot mai sonore ce veneau dinspre stație, iar o sirenă groasă și guturală emitea semnalul care nu mai fusese auzit până în ziua aceea: un sunet lung și două scurte: ATOM! Scrâșnetul frânelor și un anunț transmis în toate vagoanele de o voce șocată: „Doamnelor și domnilor, din cauza unor probleme tehnice acest tren nu merge mai departe." Era prea devreme pentru că mecanicul care mormăia la microfon sau Homer, asistentul lui, să înțeleagă lipsa de speranță a acelor cuvinte poticnite. Scrâșnetul ușilor ermetice închizându-se și despărțind pentru totdeauna lumea celor vii de lumea celor morți... Conform instrucțiunflor porțile trebuiau închise la maxim șase minute de la declanșarea alarmei, indiferent câți oameni rămâneau pe dinafară. Dacă ar fi încercat cineva să împiedice închiderea porților, ordinul era să fie împușcat. Dar un sergent de poliție mărunt care-și păzea stația de vagabonzi și bețivi avea să poată împușca un bărbat în stomac numai fiindcă acesta încerca să oprească monstrul imens de metal pentru ca soția sa ce-și rupsese tocul să apuce să alerge înăuntru? Femeia autoritară cu chipiu păzea turnicheții și își petrecuse întreaga ei carieră la metrou perfecționându-și două talente — să nu lase oamenii să intre și să sufle în fluier — putea oare să-i refuze accesul unui bătrân disperat, cu răsuflarea tăiată, care arbora un sir patetic de decorații? Instrucțiunile le ofereau numai șase minute ca să se transforme din oameni în mașini. Sau în monștri. Țipetele femeilor, protestele indignate ale bărbaților, plânsetele disperate ale copiilor. Pocnetul sacadat al pistoalelor și huruitul rafalelor de mitralieră. Voci înregistrate făcând apel la calm, răsunând metalice și impasibile din toate difuzoarele. Trebuia să fi fost înregistrate, căci niciun om, știind ce se petrecea, nu și-ar fi putut păstra sângele rece, spunând cu atâta nepăsare: „Nu vă panicați..." Lacrimi, rugăciuni... Alte împușcături. Și la exact șase minute după alarma, cu un minut înainte de Armaghedon, huruitul funebru al ușilor ermetice închizându-se. Ecoul zăvoarelor trase. Liniște. O liniște de mormânt." Citește mai puțin...