Iubirea care ne vindeca - FORMAT PDF

Cum se poate supraviețui unei traume grave? Se întâmplă ca unii oameni să trăiască lucruri îngrozitoare, să înfrunte chiar moartea și totuși, în mod surprinzător, să își poată continua viața în ciuda tuturor dificultăților.
Citește tot rezumatul cărții Iubirea care ne vindeca... În acest eseu emoționant despre iubire, Boris Cyrulnik ne arată că până și aceia care au trecut prin cele mai dificile încercări – fie că este vorba de victime ale incestului, de supraviețuitori ai Holocaustului său de copiii-soldați din Rwanda – pot redescoperi bucuria de a trăi. Ilustrându-și reflecțiile prin exemple concrete ale unor traume psihice și cu rezultatele unor cercetări psihologice, autorul situează ideea de reziliență în cadrul procesului de reconstrucție și ne oferă un mod de a ne înțelege pe noi înșine și trecutul nostru. O traumă schimbă pe oricine, afirmă el, dar ne revine nouă decizia de a alege fie să ne supunem acesteia, gândind că acesta ne este destinul, fie să ne eliberăm și să revenim la viață.   Boris Cyrulnik, neuropsihiatru, este director de educație la Universitatea din Toulon, unde preda etologia umană, și ofițer al Legiunii de Onoare. În 2018, Emmanuel Macron l-a desemnat să reformeze sistemul educațional din Franța. Este cunoscut mai ales drept cel care a făcut celebru conceptul de „reziliență“, iar cercetările sale explică pe înțelesul tuturor numeroase fenomene psihosociale. Semnează mai multe volume de mare succes, cu 2,5 milioane de exemplare vândute în întreaga lume. Fragment din cartea "Iubirea care ne vindecă" de Boris Cyrulnik: "Comportamentul de mai sus, care se observă frecvent, permite înțelegerea faptului că răspunsul nostru la o stimulare prezentă se explică în lumina experiențelor trecute. Un sugar „răspunde parametrilor prezenți în realitatea înconjurătoare, însă, începând cu vârsta de cinci luni, răspunde unor modele mentale care s-au construit în memoria sa fragedă: Internal Working Model (IWM) - model intern de funcționare. De foarte devreme, cel mic învață să extragă din mediul său o formă preferențială constituită, în acest stadiu, din senzorialitatea maternă. Îndată ce această formă este înregistrată în memorie, ea impregnează copilului un sentiment al sinelui. Dacă mama maltratează copilul său îl tratează cu asprime, acesta învață să perceapă într-un mod pătrunzător mimicile, sonoritattle și gesturile care anunță actul brutal. Îl încearcă stări de neliniște, de nemulțumire declanșate de perceperea unui indice comportamental foarte scăzut și răspunde prin reacții de izolare, de evitare a privirii și de grimase triste, exprimând starea proastă care pune stăpânire pe el. În lumea intimă a copilului se formează, în același timp, un model de sine și un model al altcuiva. Mai târziu, micuțul chinuit continua să reacționeze la aceste reprezentări învățate. Este rezistent la schimbare și integrează cu greutate experiențele noi care ar putea să-i schimbe modelele interne. Doar la adolescență mai poate interveni ceva, atunci când inevitabilă transformare emoțională creează un moment „în care reprezentările negative căpătate în copilărie pot fi modificate". Vorbim despre o cotitură a vieții, despre o perioadă sensibilă în care emoția este atât de vie, încât îi permite memoriei biologice să învețe un alt stil afectiv... dacă mediul îi oferă ocazia. Astfel, o persoană cu carențe poate să-și însușească, chiar și așa târziu, securitatea afectivă de care a fost privată, fiindcă „legarea unor relații în afara familiei de origine poate modifica principiile atașamentului deprinse anterior"." Citește mai puțin...