Cantecele unui Derbedeu - FORMAT PDF

Mulți dintre artiștii înșirați mai sus și care îmi sunt idoli nu au trăit în epocă "selfie" și totuși "fotografiile" simțirii lor, chiar dacă prea sepia pentru unele gusturi, sunt încă foarte clare, pline de patimă, de disperare, de iubire, de revoltă, de suferință, de inteligență, de melancolie, de filosofie, de înălțime dar peste toate rămân frumoase din mereu în mereu.
Citește tot rezumatul cărții Cantecele unui Derbedeu... Tehnologia lor nu era iPhonul și camera cu \"n\"-spe mii de pixeli ci călimară cu cerneală și chitară de lemn. Fundalul nu le era asigurat de nicio atracție turistică mediatizată ci de foaia albă de hârtie. Avantajul e clar de partea internetului și al aplicațiilor pentru orice, al butoanelor pentru tot, al vacanțelor exotice, al mașinii 4x4, al dietelor vegane, al terapiei psihologice, al orelor de yoga și tot așa, avantajul e clar de partea noastră, a celor de azi. Se cuvine așadar o întrebare retorică: Atunci cum de nici eu, omul modern, exact ca și Eminescu, nu credeam să-nvăț a muri vreodată? Cum de și eu, homo ultra-tehnologicus, mă trezesc adeseori implorând nepăsarea să-mi redea liniștea? Vă invit așadar cu drag, împreună cu versurile și cântecele mele, într-o călătorie interioară care, deși personală, sunt convins că mulți se vor recunoaște în ea. Suntem diferiți caracterologic, mental, emoțional, spiritual, interpretam diferit viața dar drumul e mereu același. În călătoria de la naștere la moarte toți iubim și înșelam, toți speram și trădăm, toți construim și dărâmam, toți suntem oameni. Cu speranța că vă pot aduce un zâmbet și o lacrimă prin cântecele mele vă doresc tuturor să fiți iubiți dar mai ales să aveți sufletul ușor. Ovidiu Niculescu Fragment din carte: DEȘERTUL SAHARA Ea poartă în ochi deșertul Sahara Cu tot cu cei patruzeci de hoți Dune de aur pictate de luna Iubirii supuse din o mie și una De zile nu doar de nopți. Ea poartă-n priviri nisipuri mișcătoare Nevăzut n-am pe unde să trec Căci imediat le încarcă și mai tare de miere Când le văd negreșit cad în ele, Negreșit nu-mi mai vine să plec. Ea poartă pe sub pielea de mătase Vâna de pur sânge arabesc Nervi de șeic înțelept, fără frică Ce nu-și pleacă fruntea ci mereu și-o ridică Natural de mândru, firesc. Ea poartă-n mișcări pe Fața Morgana Plină de nuanțe și de mister Ea e femeia de vânt și de soare Ea e pofta mea nesătulă de mare Și desigur de cer. Ea poarta incantații în tăcere Peste mine se face stăpână oferind Ascultare, înțelegere, zâmbet și lumina Căci ea alege mereu să rămână senină Și armonioasă iubind. Citește mai puțin...