Alina se află în al treilea an al terapiei personale. Ea își autoexaminează istoria relațiilor de iubire: iubirile ei de copil, de adolescență, iubirile de tânără adultă. Este o istorie pe care o are înscrisă în psihic și în corp.
Analizanda se uită la această istorie și încearcă să o accepte așa cum este ea; și, pentru că se dovedește greu de acceptat, de îndurat cu traumele și neîmplinirile ei, această istorie se cere rescrisă. Din subiectul pasiv al propriilor scenarii de viață, al influențelor puternice venite dinspre proprii părinți, ea încearcă și reușește, în mare măsură, să își rescrie istoria emoțională, să îi caute și să îi găsească un sens personal, autentic. Din obiect al propriului trecut și al privațiunilor impuse de el, Alina devine, încet-încet, subiectul acestora. Procesul terapeutic prin care trece Alina, protagonistă cărții, în întâlnirea cu psihoterapeutul — Pavel — este un proces fictiv, însă povestea lui nu este mai puțin realistă. Așa cum, în teatru, viața este prezentată până la capăt, și aici, dar într-o formă concentrată, este prezentată viața unei relații terapeutice de lungă durată cu atmosfera, ritmul, nuanțele și tensiunile ei. Corneliu Irimia este psiholog, psihanalist, doctor în psihopatologie al Universității Paris 7 "Denis Diderot", președintele Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București, formator și supervizor în psihoterapia adultului, copilului și adolescentului. "Învățăm prin terapia psihanalitică să ne privim cu luciditate fără să îndepărtăm automat experiențele paradoxale, contradictorii, intense, pe care, de obicei, le alungam imediat. Ajungem să acceptăm că putem iubi și uri în același timp o persoană ce ne este dragă, realizăm noi punți între noblețea sufletească și propriul egoism. Toate acestea aduc cu ele, inevitabil, o creștere a responsabilității față de propria viață. Ajungem să nu îi mai acuzăm atât de ușor pe ceilalți pentru propriul nostru destin, pentru propriile alegeri și suferințe." - Corneliu Irimia "Doar prin recunoașterea propriilor gânduri și sentimente inconștiente, prin analiza poveștilor pe care ni le spunem despre noi, putem ajunge să descoperim adevărul despre noi înșine. Facem acest lucru însoțiți fiind de un psihoterapeut care ne poate ajuta în acest demers, deoarece el a făcut, deja, acest drum înaintea noastră." - Corneliu Irimia Fragment din volumul "Peisaje interioare" de Corneliu Irimia: ”Alina. Ședința de luni, 23 martie 2015 Prăbușirea interiorului, a speranței. Lumea se îngustează și se prăbușește în șinele tău. Șinele se prăbușește sub această greutate. Am înțeles cu adevărat că l-am pierdut printr-un semn banal: tocmai voiam să îi trimit o melodie care îmi plăcuse mult și voiam să o asculte și el. Era un gest automat în ultimele luni. Și atunci, în acel moment, s-a lăsat întunericul peste inima mea. Am realizat că el nu va mai fi niciodată iubitul meu, că nu îi mai puteam trimite melodia. Sunt singură pe această planetă hadă. Cine sunt eu fără el? Fără bucuria, fără sensul pe care mi-l dădea? Viața era, într-adevăr, de netrăit. Mă dureau mușchii burții. Era o durere psihologică — medicii nu au găsit vreo cauză somatică — durere pe care o resimțeam încontinuu. Ce era acea durere trăită afectiv și în corp? Nu știam cum să mă eliberez de ea deși era dorința mea cea mai mare. Să strig? Să-mi strig deznădejdea, pierderea frumuseții vieții, pierderea soarelui meu? Pieptul meu devenise, în acele luni în care eram cu el, ca un recipient pe care îl resimțeam fierband, ușor fremătând, dulce-amărui, cald — rece, un freamăt care mă făcea să mă simt vie. Restul nu mai conta. A plecat cu o parte din pieptul meu, din respirația mea și m-a lăsat cu o durere în abdomen. Nu mai înțelegeam cuplurile fericite de pe stradă. De fapt, îmi dădeau lacrimile când vedeam un cuplu fericit, îmi acutiza, îngrozitor, durerea ratării. La fiecare om trist pe care îl vedeam — și nu sunt puțini deloc — mă întrebam: Și acest om suferă din iubire? Sigur, da. Credeam că toți oamenii sunt triști pentru că, la un moment dat, au pierdut pe cineva. Suntem rămășițe a ce rămâne după smulgerea cuiva din noi. Care e rolul a ce spun acum, aici? Îmi dezgrop dureri răvășitoare. Are vreun rost? Să deschid cicatrici ca să ce? Ce mă ajută eventual este să mă întreb așa cum m-ați învățat dumneavoastră: când am mai simțit același lucru? Cu cine? Toată povestea cu el a fost cumva o repetiție a ceva din trecut, așa cum mi-ați spus în ultima ședință? Doar pentru că sunteți dumneavoastră cu mine, aici, acum, pot să stau dreaptă, să suport suferința care îmi revine în memorie, să o sufăr până la capăt. Uitați, sunt o elevă sârguincioasă: nu o neg, nu fug de durere, nu arunc vina pe el, pe mine, pe Dumnezeu. Acum îmi pot asuma responsabilitatea.”
