Vremea crinilor - FORMAT PDF

    "Ideea de a scrie un roman despre Giovanni Pico della Mirandola nu s-a dorit o replică la frumosul roman al regretatului istoric și profesor de renume internațional Ioan Petru Culianu Jocul de smarald.
Citește tot rezumatul cărții Vremea crinilor... Această idee mi-a venit după ce am citit articolul istoricului italian Pier Cesare Bori The World of Pico. Paterns of Repentance in Pico’s Life and Thought. Am încercat în această carte să redau în primul rând dimensiunea umană a reputatului conte filosof, prins între slăbiciunile firești, proprii naturii umane, și ambiția de a-și dedica viața unui scop mai înalt... cercetarea acestei naturi și a tainelor lumii. Am pornit astfel de la nefericita aventură sentimentală de la Arezzo, responsabilă pentru a-l fi adus în anturajul familiei de’ Medici, al lui Girolamo Savonarola și, posibil, dacă privim evenimentele în înlănțuirea lor logică, responsabilă pentru sfârșitul său tragic, prin otrăvirea de către propriul secretar care îl însoțise în acea aventură.” (Corneliu Senchea)     Fragment din volumul "Vremea crinilor" de Corneliu Senchea:     ”Poliziano și Pico încă. lipseau. Iarna grea pe alocuri le întârziase sosirea, iar la întrebările repetate ale lui Lorenzo cu privire la cei doi tineri, rudele căutau a-l încuraja, asigurându-l că vor sosi în cel mai scurt timp. Luna martie trecu fără ca Magnificul să fi primit vreun semn al sosirii mult așteptate. „Nu-l puteau părăsi, acum, în ultimele ceasuri!" Se zbătu într-o nerăbdare care îl secătui de ultimele forțe. Așa că, în dimineața zilei de 7 aprilie, deși cerul se anunță senin și primăvara atât de frumos zugrăvită de Botticelli zâmbea împrejurimilor de la Careggi, Lorenzo, resemnat și convins că nu va mai apuca a doua zi, îl chemă la căpătâi pe tânărul său fiu, Piero, pentru ultimele sfaturi:     — Să nu-ți faci griji, dragul meu Piero. Cetățenii Florenței te vor recunoaște fără nici o îndoială că pe succesorul meu... și nu mă îndoiesc de faptul că vei obține aceeași autoritate pe care mi-au acordat-o mie. Dar, cum statul este un corp prevăzut cu numeroase capete, și cum este imposibil să le fii pe plac tuturor, amintește-ți întotdeauna că va trebui ales comportamentul cel mai onorabil și binele comun... mai curând decât interesele particulare...     În timp ce Piero asculta aceste înțelepte recomandări ale omului de stat, mai degrabă decât ale unui părinte, în curtea vilei sosiră, după un galop nebun, contele Pico și Poliziano. Tremurând, în ciuda vremii blânde de afară, dar cu pași repezi și hotărâți, cei doi călători se îndreptară spre odaia în care agoniza Magnificul. La vederea lui Pico, Maddalena nu se putu abține să îl îmbrățișeze cu ochii scăldați în lacrimi, îmbrățișare căreia contele de Concordia îi răspunse cu aceeași ardoare, firească și sinceră, la urma urmei, pentru doi oameni care... după ce împărțiseră în mod egal plăcerea iubirii și durerea despărțirii fără cuvinte... aveau acum de împărțit o durere infinit mai mare. Privirea lui Pico o întâlni pe aceea a lui Marsilio Ficino și, fără a se desprinde din brațele Maddalenei, îl întrebă pe conducătorul Academiei:     — Maestre, bănuiesc că i-ați vorbit deja Magnificului. Cum se simte seniorul și părintele nostru?     — Când am intrat la el... l-am găsit mai descurajat ca niciodată, răspunse Ficino. Și dacă Boethius a crezut că putem găsi consolare în filosofie... m-am grăbit să-l tratez și eu cu ajutorul acestui leac. I-am amintit că încă Platon vorbea despre imortalitatea sufletului...     — Maestre, îl întrerupse Maddalena, incapabilă de a-și stăpâni plânsul. Nu mă consolează în niciun fel gândul că sufletul lui este nemuritor... dacă nu-l voi putea simți în preajmă după moartea trupului. Tatăl meu este încă tânăr. Nu poate muri atât de curând. Nu cer de la Dumnezeu decât câțiva ani, în plus, doar câțiva. De ce nu poate să mă asculte?” Citește mai puțin...