Tren printre zodii - FORMAT PDF

    Florea Burtan s-a născut în comuna Crângu, județul Teleorman. Redactor-șef al ziarului Teleormanul și al revistei de cultură Caligraf din Alexandria. A debutat în revista Contemporanul. Prima carte, Flaut pe răni, îi apare în anul 1979, la Editura Cartea Românească.
Citește tot rezumatul cărții Tren printre zodii... A publicat numeroase volume de versuri, proză scurtă și un roman. Colaborează frecvent la România literară, Luceafărul de dimineață, Argeș, Ex Ponto, Pro Saeculum s.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București-Poezie.     “Un versificator impecabil și un etern îndrăgostit care își exprimă cu sonorități puternice, dar țâșnițe din flaute fine, iubirea pentru o femeie împovărată de propria-i frumusețe: De-atâta frumusețe, abia de mai respiri,/ Când te zidesc, iubito, în flaute subțiri!... Acesta este Florea Burtan, cel care călătorește cu trenul de noapte spre timpul de odinioară al dragostei mirifice. Însuși sângele cânta în vinele cuplului de nedespărțit, asemeni cu Paolo și Francesca. Muzica, sângele, nuanțele crepusculare și izolarea în noapte și taină, în care iubita de indicibilă splendoare se dezbrăcă șoptit, crează o atmosferă încărcată de magia așteptării, mai delicioasă decât împlinirea propriu-zisă a ritualului erotic. O poezie inspirată dar și meșteșugită, care atrage cititorul.” - Horia Gârbea     “Poetul Florea Burtan se încăpățânează să rămână un romantic, un romantic care cunoaște rigorile clasicului și care a experimentat structurile liricii moderne... Poezia lui capătă astfel inflexiuni de meditație asupra rostului lumii și al omului care repun într-o lumină reflexivă întregul imaginar poetic. Reflexie a unei atitudini în fața existenței, elegiacul se convertește în filozofie a vieții și transpune creația într-o metafizică proprie în care poezia capătă individualitate și strălucire.” - Ana Dobre     Fragment din volumul de poezii "Tren printre zodii" de Florea Burtan:     ”Trenul fără roți, fără sine   Ne întâlniserăm întâmplător, într-o gară.   Ea venea de departe, eu, spre departe plecăm,   Cu un vechi geamantan, și fumam o țigară,   Frunzele cădeau, amăgite, de pe ultimul râm.   Era tot frumoasă, primejdios de frumoasă.   Frumusețea ei, ca un lujer de dor respiră.   Mi-a făcut semn s-o urmez către casă,   Casa din vis, ce fusese, cândva, și a mea.   Am privit-o în ochi, credeam că glumește,   Credeam că nu are altceva să îmi spună.   Vorbele ei mă prindeau, ca-ntr-un clește,   Și, clipe nesfârșite, am ținut-o de mână.   Haide, mi-a zis, trenul tău nu mai vine,   Rătăcește, obosit, prin al lumii tunel,   Umbla ca un duh, fără roți, fără sine,   Nimeni, absolut nimeni, nu călătorește cu el!...   Ne întâlniserăm întâmplător, într-o gară   Și gara aceea avea toate obloanele trase.   Ea, venea dinspre ziuă, eu, mergeam către seară,   Neștiind din ce lungă singurătate plecase.” Citește mai puțin...