Clar de femeie - FORMAT PDF

Ecranizat în 1979 de Costa-Gavras, cu Romy Schneider și Yves Montând în rolurile principale, romanul Clar de femeie este un subtil exercițiu de admirație care pornește de la cea de-a „treia dimensiune“ a bărbatului și a femeii: cuplul.
Citește tot rezumatul cărții Clar de femeie...   În Paris, pe rue de Bourgogne, o întâlnire întâmplătoare: abia întors de la aeroport, pe o ploaie monotonă, Michel coboară dintr-un taxi și o lovește cu portiera pe Lydia. El cunoaște toate cotloanele nefericirii și nimic nu-l mai poate surprinde. Ei îi e frică de viitor în aceeași măsură în care este traumatizată de trecut. Alchimia funcționează cu rapiditate: el o privește cu afecțiune, ca și când ar fi regăsit pe cineva drag, ea se uită în altă parte, de parcă s-ar teme că i s-au epuizat resursele iubirii. Fragment din roman: "— Li se întâmplă numai celor care obosesc s-o ia mereu de la început...  — Ce avem, tu și cu mine? Unde-s problemele de cuplu și toate celelalte?  — Ce-s astea, probleme de cuplu? Ori există probleme, ori există cuplu.  — Se pare că adesea este foarte dificil, dureros, se destramă, ia apă. Se duce naibii...  — Auzi, Michel, ce ți-a venit să mă trezești în toiul nopții ca să-mi vorbești despre problemele de cuplu? Nu ți-a căzut bine paella?  — Vreau să știu de ce nu avem probleme de cuplu, pentru numele lui Dumnezeu. — Există întâlniri nepotrivite, asta-i tot. Și mie mi s-a întâmplat. Și ție. Cum vrei să deosebești falsul de adevărat când mori de singurătate? Întâlnești un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calități din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos și prost ți se pare inteligent, dacă te consideră proastă, se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsați, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ți pară necioplit, îți spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, știi tu destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îți spui că te iubește, dacă nu este foarte înclinat spre așa ceva, îți spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit, e pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îți spui că așa-i firea lui și continui așa să dai din mâini și din picioare ca să negi evidentă, când de fapt sare-n ochi și asta-i ceea ce numim problemele cuplului,problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămășițele pe care încerci să le ții lipite, din cauza copiilor sau pur și simplu pentru că încă preferi să fii nenorocită decât să rămâi singură. Gata. Dormi. Și-acum m-am speriat așa de tare, încât n-o să pot dormi eu. Aprinde puțin lumină, ca să te văd și să mă liniștesc. Uf, da. Ești tu. Râdeam și, de altfel, mai era puțin coniac în sticlă. „ Timp de douăzeci și cinci de ani, Michel, trăiam, respirăm, gândeam să te cunosc — și din ce puteam să trăiesc, cu ce aer, ce viața era, ce gânduri fără tine?"... Învățăm pe de rost aceste scrisori pe care mi le scria în timpul zborurilor și al escalelor, „frânturi de eternitate", cum le numea ea, atât de banale i se păreau. Verigi străvechi, cuvinte supraviețuitoare, banalități, da, aveai dreptate, banalități elementare, ca semnele de viață pe care avem să le căutăm cu atâta înflăcărare altundeva în sistemul solar, punct de plecare mereu amenințat cu uitarea de către naufragiații sensului, voi care căutați profunzimea și nu găsiți decât abisuri. Ascultam noaptea la postul meu de pilotaj murmurul fidel al recitatorului din pieptul meu, dar cei care și-au pierdut amintirea nici nu mai sunt în stare să-l audă pe bătrânul nostru sufleor. Bărbați cu preocupări de seamă, care vă întrebați de ce sunteți aici, ce înseamnă toate astea, ce rost are lumea - și câte nume ilustre nu și-au strigat astfel pierderea de cunoștință! - acestea nu sunt defel, cum ne faceți să credem, întrebări adresate universului, sunt doar întrebări fără glas. Existau bineînțeles limite fizice, trebuia să ne separăm respirațiile, să ne îndepărtăm, să luăm distanță, să ne trezim, să ne dedublăm, și întotdeauna asta este o pierdere. Când ai două corpuri, în anumite momente exiști pe jumătate.  — Sunt copleșitoare?  — Foarte, când nu ești aici.  M-am ridicat și am plecat de la oglindă. " Citește mai puțin...