Ambasadorii maiestatii sale in Romania 1964-1970 - FORMAT PDF

 POVEȘTILE DIN SPATELE DOCUMENTELOR Sunt douăzeci de ani de când am pășit pentru prima oară prin porțile de la Public Record Office, Kew. Liniștea, parcul, lacul pe care pluteau maiestuos păsări sălbatice, felul în care uriașa clădire se reflectă în oglinda lacului, totul crea imaginea unui palat.
Citește tot rezumatul cărții Ambasadorii maiestatii sale in Romania 1964-1970... A unui palat plin cu documente mai vechi sau mai noi, în care era cuprinsă istoria lumii. A unui palat plin cu istorii care abia așteptau să fie descoperite și rostite. Între ele se află și cele create de reprezentanții Maiestății Sale a căror activitate s-a intersectat cu România. Sunt printre insistenții și norocoșii care au avut acces la aceste documente, ba chiar am apelat și la permisivitățile FOIA (Freedom of Information Act 2000), iar Dumneavoastră, cititorii, sunteți printre norocoșii cărora le repovestesc în acest volum documentele ambasadorilor britanici de la București.      Fragment din volumul "Ambasadorii maiestății sale în România 1964-1970" de Mihai Retegan:       „Ambasadorii Maiestății Sale (I)     Trecuse ceva timp de la întâlnirile de la Londra ale delegației Bârlădeanu. Glass revenise în București în plină pregătire a unei manifestări a aniversării partidului comunist. Lumea aștepta noi pași de distanțare. De la ambasadorul Richard H. Davis aflase și alte lucruri despre poziția pe care o avusese reprezentantul României, generalul Ion Gheorghe, la Conferința șefilor de State Majore ale țărilor din Pactul de la Varșovia. După ce trecuse în revistă ultimele momente în care Comandamentul Suprem al Pactului decisese acțiuni majore fără consultarea aliaților, și generalul Ion nominalizase criza Berlinului din 1961 și cea din Caraibi, un an mai târziu, generalul roman adăugase răspicat ca țara sa, chiar în condițiile unui atac împotriva alianței, își rezervă dreptul de a decide dacă și în ce circumstanțe forțele sale armate vor intra în acțiune. El a mai cerut ca armata României să nu facă obiectul inspecției Comandamentului Suprem și că pe teritoriul său să nu fie instalate organe permanente ale acestuia. Și mai mult, Ion Gheorghe a solicitat recunoașterea dreptului de veto! Harris părea foarte sigur că ceea ce spunea se și petrecuse în realitate, iar Glass nu avea de unde să știe asta, dar se gândea că, dacă era așa, de ce nu se făceau cunoscute opiniei publice românești toate aceste lucruri, de ce presă mintea asupra „relațiilor de prietenie" existente în interiorul Blocului sovietic. De ce se edulcora o imagine care, nediplomatic vorbind, putea? Și nu era doar cazul României, era la fel și în restul statelor comuniste. Pe de altă parte, ambasadorul american îi mai spusese că cerința generalului român îi avea în vedere pe toți partenerii din Pact, ceea ce însemna că, da, poate că România încerca să-i ralieze și pe alții la punctele ei de vedere. Dar după cum auzise din dreapta și din stânga, era puțin probabil ca Bucureștii să poată sparge izolarea pe care nu doar Moscova o crease în jurul lor. Lui îi era clar că țara asta avea nevoie de susținerea morală și materială a Occidentului, altfel... altfel nu știa ce se va mai întâmpla.” Citește mai puțin...