Tobele toamnei vol.1 Seria Outlander - FORMAT PDF

Tobele toamnei vol. 1 Seria Outlander. Partea a IV-a Povestea care a stat la baza serialului Outlander. Totul a început în Scoția, în mijlocul unui cerc de piatră. Claire Randall a călătorit în timp și a ajuns în brațele lui Jamie Fraser, cu care a trăit o poveste tragică, terminată odată cu întoarcerea ei în prezent, purtând în pântece copilul lui.
Citește tot rezumatul cărții Tobele toamnei vol.1 Seria Outlander... După două decenii de frământare, eroina se întoarce iar în timp și se reîntâlnește cu Jamie, de data aceasta pe continentul american. Dar prețul pe care-l plătește este că o lasă în urmă pe fiica lor, Brianna, care face, la rândul ei, o descoperire tulburătoare, trezindu-se într-o epocă și într-un ținut necunoscute. În căutarea mamei și a tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, Brianna își riscă viitorul, încercând să schimbe istoria ca să le salveze lor viețile. Totuși, o întâlnire neașteptată o poate face să rămână în trecut pentru totdeauna…   Stilul Dianei Gabaldon este impresionant, fie că evocă sălbăticia Americii coloniale, zarva familiară dintr-o casă parohială scoțiană din prezent, poftele trupești sau dorurile sufletești. Legiunile ei de fani adoră să se arunce în acest ocean de romantism.  - Publishers Weekly Citește celelalte titluri ale seriei: Cercul de piatră vol. 2, Cercul de piatră vol. 1, Talismanul, Călătoarea       Fragment din romanul "Tobele toamnei Volumul 1" de Diana Gabaldon:       „A scos un geamăt care mi-a înghețat sângele în vine și s-a cutremurat sub mine. Sfâșiată între ușurare și groază, am tresărit și m-am retras. Nu murise, dar era rănit. Unde și cât de grav?     - Unde? l-am întrebat, trăgându-l de mantie, înfășurată și încurcată în jurul corpului. Unde ești rănit? Sângerezi, ți-ai rupt ceva?     Nu am văzut pete mari de sânge, însă lăsasem torța să cadă, iar ea se stinsese imediat în frunzele umede care îl acopereau. Cerul rozaliu și zăpada care cădea aruncau o lumină slabă peste toate, dar mult prea slabă ca să disting vreun amănunt.     Era înspăimântător de rece; pielea mi s-a părut chiar mai rece decât degetele mele amorțite de frig, și s-a mișcat încet de tot, recazând la pământ cu gemete și icnete pierite. Mi s-a părut că îl aud totuși murmurând „spatele" și imediat după aceea am îndepărtat mantia, i-am sfâșiat cămașa, scoțându-i-o fără milă din pantaloni.     Asta l-a făcut să geamă puternic, așa că mi-am vârât mâinile sub pânză cu un sentiment de panică, pentru a căuta rană de glonț. Poate fusese împușcat în spinare; rana de intrare nu sângeră mult, dar pe unde ieșise glonțul? Trecuse bilă prin corpul lui? O părticică a minții mele a găsit răgazul să se întrebe cine îl împușcase și dacă acel om era încă în preajmă.     Nimic. Nu am găsit nimic; palmele mele cercetătoare nu a descoperit decât piele netedă și curată; rece ca o lespede de marmură și presărată cu cicatrice vechi, dar în niciun caz străpunsă. Am încercat încă o dată, silindu-mă să procedez mai meticulos, cercetând cu mintea, dar și cu degetele, plimbându-mi palmele lent pe spinarea lui, începând cu ceafa și terminând cu șalele. Nimic.     Mai jos? Avea pete întunecate pe turul pantalonilor; mi s-au părut a fi de noroi. Am băgat o mână sub el și am bâjbâit după șiret, l-am dezlegat și i-am tras pantalonii.     Era noroi; fesele au lucit în fața mea, albe, ferme și perfect rotunde, curate sub puful argintiu. Nevenindu-mi să cred, le-am strâns în palme.     - Tu ești, englezoaico? a întrebat el, destul de somnoros.     - Da, eu sunt! Ce ți s-a întâmplat? l-am întrebat, îngrijorarea din glasul meu lăsând loc indignării. Ai spus că ai fost împușcat în spate!     - Nu. Eu nu puteam face asta, așa că n-am fost împușcat, a răspuns el logic.    Părea calm și somnoros, vorbind tărăgănat.     - Simț un vânt rece la fund, englezoaico; ce-ar fi să mă acoperi?      I-am tras în sus pantalonii, făcându-l să geamă.     - Ce naiba ai pățit? l-am întrebat.     Începea să se trezească, a întors capul să se uite la mine, mișcându-se cu mare fereală.     - Ei bine.... Nu contează. Doar că nu mă prea pot mișca.     L-am privit atent.     - De ce? Ai o entorsă? Ți-ai rupt vreun picior?     - A... nu.     Vocea i-a sunat sfioasă.     - Mi-am... mi-am dislocat spinarea.     - Poftim?     - Am mai pățit-o, m-a asigurat el. Nu durează mai mult de o zi două.      - Și nu ți-a trecut prin cap că nu ai rezista o zi sau două zăcând pe pământ, acoperit de zăpadă?     - Ba da, a spus el, tot somnoros, dar se pare că nu am ce face.     Mi-am dat searnă că probabil nici eu nu puteam face prea multe în situația aceea. Cântarea cu cel puțin treizeci de kilograme mai mult decât mine; nu l-aș fi putut cara în brațe. Nici nu-l puteam duce târaș prea departe pe pante, peste stânci și pâraie. Terenul era prea abrupt pentru un cal; există posibilitatea să conving un cătâr să urce până acolo - asta, dacă reușeam să găsesc drumul înapoi spre cabană, tot pe întuneric și în miezul ninsorii care părea să se transforme în viscol. Ori poate făceam un soi de sanie din crengi, am gândit disperată, ca să-l trag la vale pe pantele înzăpezite.” Citește mai puțin...