Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni - FORMAT PDF

O fată cu un cuib de rândunele în loc de păr, un bărbat care zâmbește prea rar. Ea preferă să citească și să bea un ceai sâmbătă seara în loc să meargă în cluburi, el știe să facă fotografii alb-negru în care soarele apune mai strălucitor decât în culori.
Citește tot rezumatul cărții Ziua in care la capatul celalalt al iubirii n-a mai fost nimeni... Iubirea lor e un dans tăcut, cu clipe pline în care totul se potrivește perfect, apoi cu zile negre în care nici nu-și pot sta alături. Ea plânge, el se încruntă și tace. Ea râde, el zâmbește ușor, foarte ușor, și tace. E cel mai minunat bărbat din lume, iar fata care îl iubește ar face orice ca să-i smulgă câteva cuvinte. O despărțire prematură, o așteptare înfrigurată, căutări peste ani, regăsiri sfâșietoare care nu rezolvă nimic, doar adâncesc dorul și durerea. Până într-o zi când vor ști amândoi că iubirea a fost acolo, chiar dacă acum la capătul celălalt al ei nu mai e nimeni. - Alice Năstase Buciuța Cartea Ioanei Chicet-Macoveiciuc, Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni, este un roman superb, plin de emoție și de duioșie, pe care trebuie să îl citești cu un pachet de batiste alături, pentru că vei râde cu lacrimi, vei plânge cu suspine, ți se va face dor de dragoste, dor de dor, dor de râs, dor de plecat, dor de rămas, dor de măreția și nebunia unei iubiri trăite până la sânge și până la capătul celălalt al minunii că iubești, al întâmplării că ești. - Anca E răscolitoare! Știu că e ficțiune, dar are atât de multă carne, atât adevăr! M- am regăsit eu cea de acum 20 de ani cu bune și cu rele…. - Ela Timofte Mi-am sunat mama și prietenă și le-am spus că tocmai am terminat de citit o carte pe care am scris-o eu, despre mine, dar habar n-am cine a tipărit-o… Cred că mi-o fi dus cineva, fără știrea mea, creierul și inima la tipografie…- Anita Am plâns, am râs, m-am ofticat, am înghițit în sec, m-au durut toate. A scos amintiri din mine vechi și dureroase. Ioana, nu cred că știi ce ai făcut cu această carte scrisă din inimă.     Fragment din romanul "Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni " de Ioana Chicet-Macoveiciuc:       „El nu se grăbea niciodată. Nimic la el nu exprimă vreodată vreo urgență. Nimic nu era suficient de important cât să-l convingă pe Andrei să meargă mai repede, să vorbească mai repede, să-și miște haotic mâinile sau trupul.     Așa era el? Sau ceva îl făcuse așa? Ce ascundea încruntătura lui mereu prezentă? De unde atâta răbdare, atâta timp pentru toate? De ce atât de puține cuvinte mereu?     El i-a atins părul. S-a aplecat spre ea, privindu-i buzele.     — De ce te-ai despărțit de fosta ta iubită? l-a întrebat brusc Oana, surprinzându-se chiar și pe sine cu un asemenea subiect îndrăzneț.     A certat-o scurt cu privirea. Ridul dintre sprâncene s-a adâncit, colțurile gurii i-au coborât pentru o fracțiune de secundă.     — Nu vreau să vorbesc despre asta.     A tăcut câteva secunde, apoi a spus, dezamăgit:     — Mă duc să arunc ceaiul ăsta, nu mai e bun de nimic.     A luat cănile de pe masă și a dispărut cu ele la bucătărie. Oana își frământă palmele în poală, gata-gata să izbucnească în plâns. Ce proastă sunt, ce mi-o fi venit... L-am pierdut, l-am supărat, am atins un punct sensibil fix când nu trebuia, eu și nevoia mea de a spune tâmpenii, la naiba.     S-a ridicat grăbită, s-a dus în hol și și-a tras cizmele în picioare. Trebuia să dispară.     Atunci a ieșit Andrei din bucătărie cu două căni din care se înălțau aburi.     — Nu pleca încă, i-a spus cu voce scăzută.    Oana șovăia, cu ochii în pământ. Andrei i-a ridicat bărbia cu un deget și a privit-o direct.     — Te rog.     Oana s-a aplecat din nou, a desfăcut încet fermoarele cizmelor, și le-a scos lent din picioare, le-a lăsat să cadă pe parchetul vechi și l-a urmat pe Andrei înapoi pe canapea. Tocmai ratase singura ei șansă de a fugi cât o țineau picioarele de vraja acestui om diferit de toți oamenii.     Au mai stat o vreme pe canapea, bând ceai și vorbind (mai mult ea), privindu-se, cunoscându-se. Trecuse de miezul nopții, Oanei i se închideau ochii. La ora aceea, fie sforăia în patul ei de jos, cu cartea căzută lângă pat, fie se rugă de Lola să plece din club, dorindu-și cu ardoare să sforăie în patul ei de jos, în camera de cămin.     — Hai să mergem la munte! i-a spus el dintr-odată.     Oana a crezut că n-a auzit bine. Unde să se ducă? Și mai ales când? Și cu ce?     — Am la mine mașina unui amic. Dacă pornim acum, în trei ore suntem pe pârtie la Sinaia.     — Dar eu nu știu să schiez...     — Nici eu. Nu mergem la schi. Mergem la munte. Bem o cafea, la 7 dimineață suntem înapoi, tu te duci la muncă, eu îmi pregătesc geanta foto și plec la uzina să fac poze.     Oanei i-a trecut prin cap că nu era deloc pregătită pentru munte, era în fustă și ciorapi (rupți la vârf), cu cizme cu toc și palton de lână, fără căciulă și fular, nici vorbă de mănuși. Dar cui îi trebuie mănuși pe pârtie când de mână te ține un bărbat atât de frumos...     — Hai!” Citește mai puțin...