Scoala-te si scrie - FORMAT PDF

    Parcă uitat a fi scos din amintiri și așezat în pagini, învățătorul a rămas, tematic, ancorat în realitățile unei literaturi și societăți în coacere, de până la jumătatea secolului trecut.
Citește tot rezumatul cărții Scoala-te si scrie... La simpla încercare de fixare a portretelor memorabile de dascăli ne întoarcem la clasici. Să se fi diminuat rolul învățătorului în societatea românească? Să fi abandonat voit literatură, ademenită de alte miraje, o asemenea temă? Întrebările vor rămâne, probabil, fără răspuns. În peisajul sărăcit al unor asemenea reflectări, un splendid portret literar al unei învățătoare din Întregalde, Maria Bilcan, „văzătoare cu spiritul fără moarte", este realizat de Dumitru Nicodim-Romar în paginile cărții „Scoală-te și scrie". Parcă vrând să răzbune tăcerea literaturii, Măria îl vizitează în șapte nopți succesive pe autor și-l îmboldește să scrie. Ia chipul tinerei de 19 ani, proaspăt ieșită „din bătaia vântului, din copilărie, din naivitate", din cadrul subiectiv descris al Necrileștilor din Apuseni, din țesătură de relații de un cinism barbar al rudelor înraite, din dramele unei vârste de o copleșitoare tristețe, din îndreptarul de semne ale tragediei pe cale să se reverse. Tristă, dar luminată interior, povestea Măriei se așază într-o confesiune de o veridicitate cutremurătoare, cum numai copilul unui părinte decăzut forțat (din rațiuni politice) din drepturile părintești, asistat al caselor de copii, ar putea înțelege și transpune dimpreună cu durerea. Durerea luminată de blândețe, de iubire, de arderea pentru ceilalți. - Adrian Lesenciuc, 5 octombrie 2017, Ziua Internațională a Educației        Fragment din volum:       „NOAPTEA a III-a       Scoală-te și scrie. Mă scol Marie. Nu mi-e ușor, sunt obosit, povestea ta m-a răscolit și n-am mai adormit. Te-am așteptat moțăind, cum așteaptă în gara călătorul. Somn de veghe cum doarme părintele lângă pătuțul copilului și orice scâncet îl trezește. Dar vreau să știu: ziceai ceva de timpul tău, de 7 nopți. Cine te-a învoit să vii? Cel ce dă voie la cei duși să deranjeze pe cei vii. Are un nume? Poți să-l spui? Mai bine scoală-te și scrie. Vei ști! Crede-mă, vei ști! Uite mă ridic. Mai trag de mine un pic, voi da pe ochi cu apă rece, îmi voi trage palme peste obraji în fața oglinzii să mă conving că este adevărat, că nu visez, că e normal ce fac și te urmez. Fă cum crezi dar scoală-te și scrie. Scriind tu mă eliberezi. Cum? Cum de nu vezi, cum nu auzi cum plâng pădurile cu plânsul meu și Dealul Ciumernii și fiecare floare și fiecare fir de iarbă mă doare? Mi s-a agățat sufletul de fiecare rădăcină, plutesc în gerul trecutelor zăpezi. El încă este în mine și fiecare frunză care cade ca dorul meu de mamă mă roade. Scrisul tău mă va elibera. Ce bine era dacă scriai tu și te eliberai. Eu nu puteam de plâns. Dar iată, scriind eu, după cum vrei tu, lumea se va sminti că stau de vorbă cu cei duși. Vor înțelege, își vor aminti. Sunt aproape zorile de zi, scrie, te rog.     În primăvara acestui an, în săptămâna Floriilor, mama s-a dus cu cărbuni la oraș. Pe drum a apucat-o o furtună puternică cu gheață. Biata de ea a alergat să ajungă mai repede și când a ajuns la apă rece, un izvor mic așezat mai sus de Ighiel, a băut apă și seara când a ajuns la gazda ei la Sard, s-a culcat transpirată și udă, fără foc și de aici i-a venit pieirea. Când s-a întors, mi-a spus cu lacrimile în ochi că ea nu va mai merge cu cărbuni niciodată. Această frază rostită cu supărare m-a făcut să bănuiesc ceva și să mă întristez și eu. În duminica de Florii, mamă s-a îmbolnăvit grav. De acum viața mea s-a înrăutățit și mai mult. Ziua eram la vite, la strânsul fânului și la alte lucruri, iar seara, gândurile ce mă frământau, nu mă lăsau să adorm până târziu de tot. Necazurile, greutățile ce-mi treceau prin brațe și gândurile ce mă frământau, la această vârstă fragedă, nu mă lăsau să cresc și să mă dezvolt, încât am rămas micuța și slăbuța. Deseori când eram puțin mai veselă, le strigam prietenelor mele: nu vă uitați că-s micuță,/c-am umblat pe drum desculță/cu dragoste de măicuță.     Rudeniile, sperând că se va face bine, n-au dus-o pe mama la spital și boala s-a agravat tot mai mult. Mult a trebuit să lupt ca să le pot convinge pe mătușile mele că e absolut necesar să plece cu mama la spital, deși mie-mi era frică că va muri pe drum și nu voi mai ajunge să dau fața cu ea. Chiar atunci mai era în sat o femeie, Victoria Nistor, bolnavă. Le-au dus pe amândouă (pe ea și pe mama) la raze și s-a văzut că erau bolnave de TBC. Victoria avea soț care o îngrijea și care a dus-o la sanatoriu iar mama nu avea pe nimeni și pe cine avea, nu îl durea de ea. Astfel Victoria care a fost dusă la sanatoriu s-a făcut bine, iar mama de care nu s-a îngrijit nimeni a rămas acasă până la moarte. Sinceră să fiu, de câte ori mă duc în satul meu natal și văd pe acea femeie sănătoasă și voioasă, în sufletul meu crește revolta față de mătușile mele care nu s-au îngrijit de mama deși le era sora bună. Nici pe bunică n-o durea prea mult inimă de mămicuța mea.” Citește mai puțin...