Fericiti pentru totdeauna? - FORMAT PDF

    Un roman surprinzător despre căsătoria modern și profunzimea legăturilor de familie       Când mariajul lui Lauren și al lui Ryan ajunge într-un punct critic, cei doi se gândesc la un plan neconvențional: hotărăsc să se despartă pentru un an, în speranța de a se îndrăgosti apoi din nou.
Citește tot rezumatul cărții Fericiti pentru totdeauna?... Un an, o singură regulă: nu au voie să ia legătura unul cu altul. În afară de asta, totul este permis. Lauren pornește într-o călătorie de autocunoaștere, descoperind că prietenii și familia au propriile idei despre căsătorie. Aceste păreri, alături de procesul ei de vindecare și provocările vieții fără Ryan, îi schimbă concepțiile despre monogamie și căsătorie. Ea începe să se întrebe: când ai parte de iubire fără fidelitate și devotament fără căsnicie – când iubirea și dorința nu mai sunt legate –, ce apreciezi? Pentru ce ești dispus să lupți?     O poveste de dragoste despre ceea ce se întâmplă când iubirea dispare. Despre a rămâne îndrăgostit, a te agăța de iubire, a renunța la ea și a i te încredința cu toată ființa ta. Și, mai presus de toate, este povestea unui cuplu prins în vechiul joc și căutând un nou drum spre fericirea pentru totdeauna.       „Taylor Jenkins Reid este un geniu când vine vorba de povești despre viață și dragoste.” - Redbook      „Pe cât de inspirator, pe atât de brutal de sincer – o lectură obligatorie.” - Kirkus        Fragment din romanul "Fericiți pentru totdeauna" de Taylor Jenkins Reid:       „— Pentru că vreau să văd un meci cu Dodgers și nu-mi pasă dacă ești acolo sau nu. De fapt, ți-am luat și ție bilet ca să fiu politicos.     Îmi încrucișez brațele. Simt fiecare mișcare. Știu că e un gest teribil în limbajul trupului. știu că face ca lucrurile să se înrăutățească. Totuși, nu am cum să mă abțin.     — Ca să fii politicos?! Deci ai fi vrut să-și petreci seara de vineri de unul singur la Dodgers? Nici măcar nu voiai să merg cu tine?     — Sincer, Lauren! zice el, vocea lui fiind acum perfect calmă. Nu am vrut să mergi cu mine. De luni bune n-am mai vrut să mergi cu mine undeva.     Asta-i adevărul. N-o spune ca să mă rănească. I se poate citi în ochi, pe chip, în modul în care buzele lui se relaxează după ce o rostește. Nu-i păsă dacă mă doare. O spune pur și simplu pentru că este adevărul.     Uneori, oamenii fac anumite lucruri pentru că sunt furioși sau pentru că sunt supărați sau pentru că doresc răzbunare. Iar aceste lucruri pot răni. Dar ceea ce doare cel mai mult este atunci când cineva face ceva din nepăsare. Nu le păsă de tine așa cum o făceau în facultate. Nu le păsă de tine așa cum au promis la cununie. Nu le mai păsă deloc de tine.     Și pentru că mai există o părticică în mine căreia încă îi păsă și pentru că nepăsarea lui îmi înfurie acea părticică, fac ceva ce nu am făcut până acum. Fac ceva ce n-am crezut că voi face vreodată, ceva ce, chiar în momentul acțiunii, nu pot să cred că se întâmplă de fapt.     Ridic vaza. Vaza de sticlă. Și o arunc în ușă, lângă el. Cu flori cu tot.     Mă uit la Ryan cum se ferește, băgându-și capul între umeri. Mă uit la Bocănilă cum sare în sus. Mă uit la apă împroșcată și la tulpinile și petale care se împrăștie, căzând pe jos, și la sticlă care se sparge în mii de cioburi, astfel încât nici nu-ți poți da seama ce culoare avea și la ce folosea.     Iar când toate cioburile au aterizat și Ryan mă privește uluit și Bocănila fuge în cealaltă cameră, părticica aceea din mine căreia îi păsă devine și ea nepăsătoare. Este un sentiment de rahat. Dar pune stăpânire pe orice urmă de empatie.     Ryan se holbează la mine câteva clipe, după care își ia cheile de pe măsuța de la intrare. Înlătură cioburile și apă din drumul lui cu pantofii, cu care se încălțase între timp, și iese din casă.     Nu știu ce gândește acum. Nici unde se duce. Nici cât timp va fi plecat. Tot ce știu este că acest lucru ar putea fi, de fapt, sfârșitul căsniciei mele. Ar putea fi sfârșitul a ceva ce am crezut că nu are sfârșit.     Rămân o vreme cu ochii la ușă după ce pleacă Ryan. Nu-mi vine să cred că am azvârlit cu o vază de perete. Nu-mi vine să cred că mizeria de pe podea este din cauza mea. Nu am avut intenția să-l lovesc. Nu am aruncat-o în el. Și totuși, violența gestului meu mă sperie. N-am știut că sunt capabilă de așa ceva.     În cele din urmă, mă ridic și mă duc la bucătărie să iau mătura și fărașul. Îmi pun o pereche de pantofi. Încep să mătur. Bocănila vine fuga în cameră și îi spun să se oprească acolo unde este. El ascultă și se așază, urmărindu-mă. Zăngănitul cioburilor lovind fundul coșului de gunoi este aproape reconfortant. Măturat. Măturat. Zăngănit.     Iau câteva prosoape de hârtie și încerc să absorb apă și orice ciob rămas, apoi dau cu aspiratorul. Nu-mi vine să termin de aspirat, deoarece nu știu ce să fac după ce termin. Nu știu ce fac cu mine.” Citește mai puțin...