Cioran antipatriot? Dar nu ilustrează opera sa o uriașă energie ce își are obârșia în Școala Ardeleană, tenace, erudită, obsedată, laborioasă, fantasta, în variantele unui discurs revendicativ, insubordonat, eretic, vizionar, de la Petru Maior la filologii latiniști și de la aceștia la Blaga? Cât privește "negativismul", autorul Tratatului de descompunere ne-a înfățișat mai curând o dramă a îndoielii decât una a negării sistematice.
O frământare a eternului omenesc, care se îmbata "de dimineață până seara" de nedesăvârșiri, a cărui forță creatoare coincide cu " o nesfârșită divulgare de dificultăți". Iar violența, teribilă violentă pusă în scena de Cioran, prezumăm că uneori cu un secret amuzament, nici ea nu se cuvine a ne înspăimânta. Un scenariu laic ar putea-o justifica în calitatea de factor compensator al alexandrinismului sceptic, al acelei insațiabile absorții de materii culoturale eterogene care-l marchează pe autor, alexandrinism astfel reechilibrat, vitalizat. După cum un scenariu spiritualist absolvă pulsiunile devastatoarei violente drept segmente ale unui drum abscons spre pacificare.
Să subliniem, în sfârșit, cu tărie, axa paradoxal religioasă a personalității lui Cioran, relevabilă sub unghiul superbiei în exhibiționismul său demonic, iar sub unghiul umilinței în repetatele confesiuni potrivit cărora "prezenta religiei" e în sufletul său "permanenta".
Gh. Grigurcu
