În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Dalis este unul dintre puținii supraviețuitori reflexivi. Nu-i vorba, poezia lui resimte și ea violentă zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbește tot despre carne (fie și numai pentru a spune, ca în epigraful cărții: „apropie-te, vezi.
nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptura, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violența lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea a la Bukowski sau a la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenței cu violență, nu se lăsă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocența de a crede că mai e posibilă convertirea violenței plumburii în aurul frumuseții. Ca și când atrocitățile douamiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic și zen, sublimand violența în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecțiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseți violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleași fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuși, „gabriel dalis plânge / cu inocența încă vie și beteagă”. Radu Vancu
