Caile marii - FORMAT PDF

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Scriitor și jurnalist francez de renume, Francois Mauriac (1885-1970) este autorul unei opere extrem de variate: romane (Genitrix, Puștiul dragostei, Destine, Cuibul de vipere, Misterul Frontenac, Căile mării), piese de teatru (Asmodeu, Cei rău iubiți, Trecerea Necuratului), eseuri, critică, autobiografie (Viața lui Jean Racine, Romancierul și personajele sale, Ceea ce cred eu, Memorii lăuntrice) etc.
Citește tot rezumatul cărții Caile marii... Cartea de față reprezintă unul dintre... cele mai bune române ale sale, atât în plan narativ, cât și simbolic, titlul fiind o metaforă a spiritului ce încearcă să se salveze din deșertul vieții cotidiene, aspirând spre absolutul sugerat de imaginea mării. Francois Mauriac a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 1952 pentru profunda să intuiție spirituală și pentru intensitatea artistică cu care a abordat în romanele sale drama existenței umane. Fragment din cartea "Caile marii" de Francois Mauriac "- O să înțelegeți, spuse el încercînd să stabilească bugetul lui Regina Lorați, că numai caii, servitorii reprezentau cel puțin... Acest „cel putin" revenea fără încetare. Se amăgea cu calculele lui, se agăță de ele, mai lovit decît oricare dintre cei de față, nesimțind încă durerea loviturii, dar rănit de moarte, el, omul al cărui salut era dorit de toată lumea, căruia oricine se simțea măgulit strîngă mîna, tînărul Rvolou, membru al Uniunii, cea mai bună partidă... - În orice caz, o să plătim! repetă el. Și iarăși jongla cu evaluările: biroul făcea atît, și Leognan, apoi casa din Piața Bursei... Mama lui se abținu să-i spună că probabil totul era deja ipotecat. Ardoarea lui Julien se stinse, pentru că nimeni nu-i răspundea. Capul lui plat, cu păr nu prea des, se clătină în ritmul hurducăturilor. Dintr-o dată, doamna Rvolou strigă cu o voce puternică: - Nu, n-o să-mi facă una ca asta! Ar fi culmea! Copiii înțeleseră că se gîndea la sinucidere, poate cu excepția lui Rose care era prea cufundată în propria disperare. Ceilalți doi se gîndeau permanent la această posibilă sinucidere, Julien ca om de lume care consideră că în anumite cazuri este mai bine să dispari din viață ca dintr-o sală în care ai trișat. Denis se gîndea și el, ca un adolescent pasionat de orice dramă și cu o anumită predilecție pentru catastrofă. Departe de a respinge această imagine, se agăță de ea, convins fiind (în pofida dezmințirilor zilnice pe care i le ofereau faptele) ca o nenorocire la care se gîndise dinainte nu putea să se întîmple, pentru că, își spunea el, presentimentele noastre nu coincid aproape niciodată cu realitatea. Astfel, Denis își compunea în minte un anumit decor, o punere în scenă: poartă larg deschisă, personalul înnebunit de groază, covoarele persane murdărite de picioarele polițiștilor care umblau de colo-colo." Citește mai puțin...