Invataturile lui Ramana Maharshi - FORMAT PDF

Vreme de peste jumătate de secol cât a trăit la Tiruvannamălai, Bhagavan Sri Rămână Maharshi a fost vizitat de un aflux continuu de oameni de pe tot cuprinsul Indiei cât și de mulți din Occident, în căutare fie de călăuzire spirituală sau alinare în durere, fie doar de experiența prezenței sale.
Citește tot rezumatul cărții Invataturile lui Ramana Maharshi... În toți acești ani a scris foarte puțin, cu toate acestea s-a păstrat un număr de înregistrări ale convorbirilor sale cu vizitatorii, care au fost ulterior publicate de către Ashram-ul său. Acestea sunt, în cea mai mare parte, în formă de jurnal, cu puțin aranjament în funcție de subiect. Scopul prezentei cărți îl constituie alcătuirea unei expuneri generale a învățăturilor lui Maharshi prin selectarea și gruparea de pasaje din aceste convorbiri cât și din scrierile sale (publicate in The Collected Works of Sri Rămână Maharshi de Messrs. Rider & Co. în Anglia și de Sri Rămânasramam în India). Comentariile editorului au fost reduse la minimum și au fost tipărite cu caractere mai mici pentru a le distinge limpede de propriile cuvinte ale lui Maharshi.  Nu se face nicio distincție între perioadele în care Maharshi a făcut vreuna dintre afirmații, aceasta nefiind necesară, deoarece el nu a fost un filosof care a cercetat un sistem, ci un Om Realizat care a vorbit din cunoaștere directă. Se întâmplă uneori ca cineva care urmează o cale spirituală sau cineva care nici măcar nu a început încă în mod conștient căutarea, să aibă o străfulgerare de Realizare pe durata căreia, pentru o scurtă eternitate, să experimenteze absoluta certitudine a Sinelui său divin, imuabil, universal. O astfel de experiență i s-a întâmplat lui Maharshi pe când era un tânăr de 16 ani. El însuși a descris-o:  „Marea schimbare a vieții mele a avut loc cu vreo șase săptămâni înainte să fi părăsit Madurai-ul pentru totdeauna. S-a petrecut pe neașteptate. Stăteam singur într-o cameră la etajul întâi în casa unchiului meu. Rareori am fost bolnav și nici în acea zi nu era nimic în neregulă cu sănătatea mea, când m-a cuprins deodată o subită și violența spaimă de moarte. Nu era nimic în starea sănătății mele care să o îndreptățească, și nici eu nu am încercat să o explic sau să descopăr dacă există vreun motiv real de frică. Am simțit doar «acum mor» și am început să mă gândesc ce să fac în această situație. Nu mi-a trecut prin cap să consult vreun doctor, și nici mai vârstnicii ori prietenii mei. Am simțit că trebuia să rezolv problema de unul singur, atunci și acolo. Șocul spaimei de moarte mi-a îndreptat mintea în interior și mi-am spus mie însumi, mental, fără a fi rostit de fapt cuvintele: «Acum moartea a venit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Corpul moare.» Și am dramatizat instantaneu fenomenul morții. M-am întins ținând picioarele rigide înainte ca și cum «rigor mortis» s-ar fi instaurat, imitând un cadavru pentru a da mai multă veridicitate investigației. Mi-am ținut respirația și am strâns puternic buzele astfel ca niciun sunet să nu scape, astfel că nici «Eu» sau orice alt cuvânt să nu poată fi rostit. «Bine, atunci», mi-am spus mie însumi, corpul acesta este mort. Țeapăn, va fi purtat la locul de incinerare iar acolo ars și redus la cenușă. Dar cu moartea acestui trup sunt eu mort? Este trupul «Eu» ? Corpul e tăcut și inert dar eu simt întreaga forță a personalității mele și pană și vocea „Eu»-lui înlăuntrul meu, separat de trup. Eu sunt așadar spirit care transcende corpul. Trupul e cel care moare dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Înseamnă deci că Eu sunt spiritul nemuritor» Toate acestea nu au fost simplă gândire seacă; au străbătut prin mine intens că adevăr viu pe care l-am perceput direct, aproape fără procesul gândirii. «Eu»-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea mea prezentă, și toată activitatea conștientă legată de corpul meu se centrase pe acel «Eu». Începând din acel moment, printr-o puternică fascinație, «Eu»-l sau Șinele a focalizat întreaga atenție asupra lui însuși. Spaima de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci încolo absorbția în Sine a continuat fără întrerupere.“