Noaptea soarelui rasare - FORMAT PDF

Noaptea soarelui răsare nu este doar continuarea firească a bestsellerului Imberia, ci și o carte care suscită mari întrebări existențiale. Cine și ce este bărbatul de alături? Cine se ascunde dincolo de surîsul sigur de sine al individului care te privește din oglindă? Cine este distribuit în rolul tău și în ce constă acesta? Ce face un bărbat atunci cînd nu mai face pe bărbatul? Cum se comportă în fața ambiguității drapate în sentimente, dar care s-ar putea să nu fie decît un odios șantaj? Unde se termină demnitatea și unde începe mizeria carac-terială? Cum se poate scăpa din scenariile proaste ale unei telenovele de mahala? În finalul unei crude autoscopii, profesorul de istorie Eduard Dragodan pîlpîie ezitant, căutînd zonele de stabilitate și tatonîndu-și limitele…   „Cum, cînd și cu ce costuri se face trecerea de la condiția de fiu la cea de tată? Iată, cred, întrebarea fundamentală pe care o avansează cartea de față, încercînd să răspundă, în primul rînd, prin biografia sinuoasă a personajului principal (un avatar contemporan al lui Don Juan, trecut de treizeci de ani), dar și prin mijlocirea apropiaților acestuia.
Citește tot rezumatul cărții Noaptea soarelui rasare... Aceasta face ca Noaptea soarelui răsare să fie, mai apăsat decît primul volum al Imberiei (pe care îl continuă, păstrîndu-și, însă, și autonomia pentru o lectură de sine stătătoare), un roman despre lumea bărbaților, cu avînturile, spaimele, fragilitatea, agresivitatea și lașitățile acestora. Avînd febrilitatea confesiunii făcute la o oră critică, romanul îmbină tulburător bilanțul erotic cu interogația morală, «victoriile unei masculinități dezlănțuite» cu «tangajul interior».” (Sanda Cordos)   „Dacă as transcrie toate citatele ce le-am subliniat, cronica mea ar fi de prisos… Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.” (Ion Mureșan)   „Scriu pentru că într-o zi cineva a început să îmi vorbească… Mai întîi o voce familiară… Apoi niște prezente distincte, apărînd intermitent, făcînd gesturi cîteodată anodine, alteori emfatice... Așa l-am cunoscut pe cel care ținea morțiș să îmi spună povestea lui cu Imberia. Romanele mele se aglomerează expresiv în jurul unor personaje. Pentru a trăi ai nevoie de o lume împrejur și tocmai asta tind să fie romanele pe care le scriu: mediul care anturează una sau mai multe siluete umane.” (Ovidiu Pecican) Citește mai puțin...