Printre fantasmele unei vieti netraite - FORMAT PDF

Ideea de a scrie despre practica mea cu pacienții din secția de hematologie mi-a venit după lecturarea cărții „Moartea intimă”, a Măriei de Hennezel. Am realizat cu această ocazie că există o  categorie de clienți asupra căreia lumina cade mai puțin atunci când un terapeut își alege o nișă pe care vrea să profeseze. Este vorba despre bolnavii diagnosticați cu o boală terminală, cărora nu li se mai dau șanse de vindecare, indiferent de stadiul bolii.
Citește tot rezumatul cărții Printre fantasmele unei vieti netraite... Medicii știu că aceștia vor muri, mai devreme sau mai târziu, iar acest lucru ajunge și la cunoștința pacienților. În unele cazuri există chiar prognosticuri cu privire la timpul pe care îl mai au de trăit. Astfel, li se pregătește terenul pentru inevitabil, bineînțeles, fără a li se lua speranța. Eu însămi am catalogat această categorie ca fiind una mult prea complexă și greu de abordat, cu o problematică mult prea vastă și chiar tragică pentru a putea lucra cu ea. Ideea de a fi alături de ei năștea în mine, printre altele, și un soi de teamă legată de faptul că nu aș putea să fiu prezentă, autentică și suportivă deoarece gândurile legate de propria-mi fragilitate și moarte mi-ar umbri mintea. Lucrurile s-au schimbat covârșitor, însă, în momentul confruntării. Ceea ce la început a reprezentat o mare provocare ulterior s-a dovedit a fi un adevărat izvor de lecții, atât profesionale, cât și personale. Am avut șansa de a-mi înfrunta temerile, de a-mi testa limitele și de a mă împăca cu ceea ce reprezintă în fond condiția de muritor. Nevoia de asistență și însoțire psihologică a pacienților cu diagnostic fatal este acerbă, încă din momentul aflării diagnosticului și până la stadiul final, de trecere în neființă. Bolnavii incurabili sunt nevoiți să parcurgă etape dificil de manevrat pe cont propriu. Ei necesită un sprijin din partea familiei, a prietenilor, dacă există, dar mai ales din partea specialiștilor. Aceștia din urmă sunt în măsură să le ofere și un altfel de suport, să îi pregătească și pe unii și pe alții pentru condițiile extraordinare de viață și de moarte pe care urmează să le traverseze în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Prin această lucrare îmi propun, pe de o parte, să reliefez experiența trăită lucrând cu pacienții hematologici, iar pe de altă parte, să atrag atenția asupra importanței asistării psihologice a acestora. În pofida diagnosticului sumbru și a principiului „oricum moare curând”, acești pacienți pot trăi mulți ani odată ce își soluționează problemele psihologice care declanșează boala, sau odată ce reușesc să se monteze pentru viață și să se elibereze de ideea de moarte. Atunci când voința de a muri se transformă în voința de viață, forța interioară a omului depășește așteptările noastre curente. Ideea pe care trebuie insistat este că, atât timp cât trăiesc, să își asume provocarea vieții cu toate implicațiile ei, chiar dacă uneori asta înseamnă confruntarea cu o boală incurabilă. Autoarea