Irosire este un roman despre adevărurile profund umane, este o poveste despre ceea ce ne apropie, mai curând decât despre ceea ce ne desparte. Vorbește despre iubire și durere, despre trădare și înflorire erotică, despre moarte și naștere, despre prietenie și responsabilitate.
Sigrid Combuchen este, în mod cert, un scriitor complex, care stăpânește pe deplin cele mai moderne tehnici stilistice, narative și tematice. O dovedește întru totul în romanul Risipă, publicat în 2010 și răsplătit cu prestigiosul premiu suedez pentru literatură, August Prize. Este cu adevărat o lectură uluitoare, deși pe alocuri nu tocmai ușoară, solicitând deopotrivă inteligentă, cât și empatia cititorului. Într-o bună zi, autoarea Sigrid Combuchen primește o scrisoare de la o cititoare în vârstă, care locuiește în Spania, pe nume Hedwig Langemar. Hedwig crede că o fotografie descrisă de Sigrid într-una dintre cărțile ei o înfățișează pe ea, împreună cu familia. Printr-o neînțelegere întreținută cu abilitate de Sigrid (sau poate că nu), Hedwig e lăsată să creadă că scriitoarea locuiește în prezent în fosta ei casă. Un pretext perfect pentru o corespondență susținută între cele două femei, care se va derula pe parcursul a mai bine de zece ani. Pornind de la schimbul epistolar, Sigrid Combuchen își compune trama narativă în jurul vieții lui Hedwig, peste care se suprapun fragmente din propria ei viață. Această suprapunere de planuri temporale este cu măiestrie controlată de scriitoare, care pare a se simți în largul ei atât în perioada anilor 1930, cât și în contemporaneitate. Familia Heddei (Hedwig), o mamă indulgență și supusă, un tată patriarhal și dificil, un frate medic, realizat din punct de vedere social și profesional, un altul, rebel, care încearcă să-și croiască drum în lumea filmului dar sfârșește că obscur profesor de artă și un mezin care moare în adolescență, răpus de cancer, furnizează figurile centrale ale unei povesti care capătă pe alocuri nuanțe de melodrama realistă și amară. Povestea acestor vieți dispărute o fascinează pe Sigrid, care folosește toate instrumentele narative ce-i stau la dispoziție pentru cercetarea istoriei complexe a acestei familii. În anii 30, Hedwig /Hedda a avut, se pare, câteva apariții episodice în două, trei filme ale epocii, prilej perfect pentru autoare de a insera în narațiune încă o alternativă ficțională, cea care se învârte în jurul filmului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În egală măsură, istoria personală a lui Hedwig aduce în lumină și problema emancipării femeilor în acel început de veac: deși absolvise în mod strălucit liceul, Hedda este trimisă de părinți nu la facultatea de medicină, așa cum copilă și-ar fi dorit, ci la o școală de creatoare de modă, considerându-se că aceasta ar fi o cheltuială rezonabilă pentru singura față a familiei. Singură în Stockholm, tânăra Hedda, la cei 17 ani ai ei, se vede nevoită să se maturizeze rapid. Acolo își întâlnește marea iubire, un bărbat mult mai în vârstă, atras și el de mirajul filmului. Deși îndrăgostita nebunește de el, Hedda refuză propunerea acestuia de a pleca împreună în America. Alege stabilitatea și siguranța și se căsătorește cu un alt bărbat, alături de care va îmbătrâni. Multitudinea de detalii extrem de precise, buna cunoaștere a obiceiurilor anilor '30 ne fac să credem că Irosire are în spate o uriașă muncă de documentare. Mai mult, scriitoarea suedeză jonglează cu mare eleganță și ușurință cu planurile temporale. Astfel, evenimentele care se petrec în actualitate sunt uneori puse brusc între paranteze, dar numai pentru a se insera istorii trecute care nu vor face decât să reîntregească, câteva pagini mai încolo, sensurile prezentului. Întreg romanul e un fel de panoramă vastă, iar autoarea – un operator de film care luminează succesiv un fragment de realitate ori altul. În această frescă un rol major îl are și spiritul ludic al scriitoarei, căreia jocul bine controlat cu identitățile pare a-i face mare plăcere.
