Confesiunile unui cafegiu - FORMAT PDF

Cine dintre domniile voastre nu-și aduce umilitor aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele „alimentare" ale ceaușismului? Ore în șir de stat în zăpadă sau vipie pentru două sticle de lapte sau de bere, pentru rația de zahăr și ulei, pentru pipote, măruntaie, gheare, unt, săpun, vata, pastă de râs, chibrituri sau hârtie igienică, pentru kilogramul de carne sau brânză schimbat apoi pe făină și orez, mălaiul dat pe o cutie de nes, ciorapii de damă oferiți contra unui carton de ouă...
Citește tot rezumatul cărții Confesiunile unui cafegiu... și, desigur, pentru cafeaua noastră cea de toate zilele. Ei bine, nu vreți să știți cum ajungeau mărfurile acelea în depozite, în navete și apoi în cămările privilegiaților, cum își rezolvau aprovizionarea maharii din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele și de toate calibrele? Cine și ce dicta de sus, cine trăgea sforile din culise, cât era întâmplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? și la ce bogății au ajuns după 1989 rețelele și artizanii aprovizionării de atunci? Amețitoare și amuțitoare, revoltătoare pe cât de hipnotică, scrisă fără milă de ei și cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoricești și medicale, este compusă dinlăuntrul și dinspre vârful sistemului. Mafiotlac etanș, puteri oculte, mono¬poluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, prostituție de lux, rivalități atroce între componentele Aparatului (Partid, Miliție, Securitate, DIE ș.a.), cu sute de nume și zeci de situații ori studii de caz din lumea „circuitului închis" -totul da seama de teribila arhitectură a ororii deghizate-n deriziune. Pentru mine nu încape îndoială: este cartea anului, marea surpriză a lui 2008. (Dan C. MIHĂILESCU la apariția primei ediții) Fragment din carte: "Încă de la înființarea comerțului de Stat, o comisie alcătuită din reprezentanți ai Ministerului Comerțului Interior și ai principalilor cafegii din București (în exclusivitate armeni) a stabilit coeficientul de scăzământ prin prăjirea cafelei la maximum 17%. Avedis Carabelaian făcuse parte din această comisie și reușise să-și impună punctul de vedere (respectat de toată lumea, de ambele părți). Procesele-verbale încheiate de el erau întotdeauna la coeficientul de maximum 17%. Pentru a contracara orice obiecții pe această temă, rețetele lui erau întotdeauna la limită, dar în unitate se pregăteau și sortimente de cafea care depășeau 20% scăzământ. Aceste sortimente erau expuse în permanență la vânzare, astfel încât un control nu putea să nu țină cont de ele, mai ales că era aproape singura unitate ce proceda astfel.  Așa-zisul „mare secret armenesc" nu era decât respectul, dragostea fără margini a acestui om deosebit față de clienții săi. Nu refuza pe nimeni, nu obiectă în fața nimănui, indiferent ce problema se ivea, era totdeauna cu zâmbetul pe buze, niciodată nervos, calm, îndatoritor. Vorba lui, „dacă-ți intră un nebun în magazin, tu nu trebuie să te pui la mintea lui, mai precis, tu nu trebuie să fii nebun ca el", era literă de lege. Nu se abătea niciodată de la această regulă, adevărat crez al vieții sale. Întotdeauna expunea la vânzare minunatele bomboane de ciocolată extrafină, iar dacă vreun client se servea, nu obiecta. Se mai întâmplă uneori ca o doamnă să se servească. Nu conta dacă nu cumpără. El le invită: „Poftiți, domniță. Serviți, vă rog." „Domnițele" nu se lăsau prea mult rugate, iar gestul său stârnea respectul și admirația celor prezenți în magazin. Și așa, din om în om, toată lumea îl vorbea numai de bine. Eu am adoptat imediat acest stil de lucru, spre disperarea Marianei, care la început n-a prea înțeles că-i absolut necesar ca uneori să mai și pierzi.  Principala mea grijă era să nu mă părăsească domnul Avedis, așa că niciodată nu i-am ieșit din cuvânt, cel puțin nu când era de față și mai ales nu când el ar fi putut constata contrariul. Eram amândoi încântați de colaborare. M-a rugat să nu mă las prins în tentațiile prelucrării cafelei din Africa. Dar presiunile deveneau din ce în ce mai mari. Cafegiii care priveau acum neputincioși cum le fuge pământul de sub picioare presau, astfel încât am fost obligat să găsesc soluții. Scăparea a venit în primul rând din partea numeroaselor magazine ale întreprinderii plasate în noile cartiere ce se construiseră și se construiau în continuare în suburbii. Nu existau condiții de prăjire a cafelei în aceste magazine, majoritatea aflându-se la parterul blocurilor de locuințe, care nu erau prevăzute cu coșuri pentru eliminarea fumului. De aceea, am început să-i servesc pe acești colegi cu cafea prăjită. Pe lângă cantitățile importante de cafea prăjită africană, îi serveam și cu cantități mai mici de cafea Avedis (pentru obligații). Dar acest lucru m-a cam dat peste cap, întrucât trebuia să stau mai tot timpul lângă mașina de prăjit. " Citește mai puțin...