Whisper In Bucharest - FORMAT PDF

Romanul unei drame românești care începe în 1939 în Bucovina și se încheie în 1985 la București - semnat de o americancă. Romani, vi se dă o surpriză! Suntem, de regulă, nemulțumiți de imaginea pe care și-o fac străinii despre noi.
Citește tot rezumatul cărții Whisper In Bucharest... Și o mai și transmit! Dacă ne înregistrează cântecele sau ne fotografiază, pe noi și peisajele noastre, încă mai merge. Dar când ne povestesc ei viețile noastre, obiectăm: că habar n-au de istoria României, că s-au informat din birou, că n-au fost la piață și la teatru, că au avut de-a face numai cu oficiali, că nu înțeleg ce înseamnă să trăiești la țară, că nu ne vorbesc limba, că nu percep apăsarea poliției noastre politice etc. Cu Kiki Skagen Munshi și cu romanul ei ``Șoapte în București`` - pe care îl edităm acum și în versiunea originală, ``Whisper in Bucharest`` -, criticii vor avea ceva de furcă. Pentru că doamna Munshi, oficial american care a petrecut vreo șapte ani în post la București în anii ’80 și la începutul anilor 2000, rezistă binișor la obiecțiile noastre. De istoria României are habar, căci a făcut o cercetare și și-a dat și un doctorat în ea acum câțiva ani; s-a informat mai mult pe teren decât în birou, prin țară și printre oameni; s-a dus mult la piață și la teatru - și se mai duce și azi, căci vine des în România, unde și-a păstrat și îmbogățit mereu relațiile; nu oficialii sunt pasiunea ei, ci, cu tot respectul cuvenit, neoficialii, cei care fac sărea pământului și piperul oricărei națiuni; nu numai că s-a născut la țară, unde a și crescut, în California de Sud, dar tot la țară trăiește și azi, având nu doar noțiuni, ci și preocupări țărănești despre care mulți orășeni români nici n-au auzit; vorbește și citește românește de trei decenii; scrie în această carte a ei în lung și în lat despre Securitate, în al cărei univers e perfect introdusă etc. Greul, deci, abia acum începe, ar zice un glumeț. O fostă directoare a Bibliotecii Americane și fost consilier al Ambasadei SUA la București preț de câțiva ani a scris o poveste care e pură ficțiune, așezată însă pe o documentare adevărată. Cu mult talent de la bunul Dumnezeu și cu bună-credință față de autentica ei experiență în România, a scris un text care te ține cu sufletul la gură ca un roman de aventuri, dându-ți ici-colo amețeli cu locuri, secvențe, situații, zvonuri și figuri atât de familiare, că te întrebi dacă totul e chiar așa sau ai visat puțin. Căpătăm și bonusuri neașteptate în aceste vreo 350 de pagini «galopante» - în care, de altfel, caii nu sunt personaje secundare, în ciuda aparențelor. Aflăm cum jonglează un diplomat american cu limitele poziției sale ca să treacă deopotrivă de zidul impus de autoritățile R.S.R. și de cel în spatele căruia se ascunde, în 1983, un București «închis, mut, gol». Ni se deschide și ușa către o diplomație a S.U.A. în care același București era atunci un loc greu, nu mult mai călduros decât a fost și pentru romani cumplită iarna 1984-1985. Mai mult, aproape că putem face lista acelor «universalii» pe care un american luminat și sensibil le crede valabile și azi. Performanța lui Kiki Skagen Munshi e incontestabilă și, furați de plăcerea lecturii, ajungem să ne abandonăm uneori fascinației deopotrivă pentru bogăția românească și nenorocirea, de-acum învechită, de a fi mereu prea «interesanți» pentru toate marile puteri. Și, ca într-un joc de copii pe calculator, trecem la nivelul doi sau patru sau șapte al interogațiilor noastre fără sfârșit: oare chiar crede ce spune? Dar de ce ar interpreta asta așa, și nu altfel? O fi având un interes? Care anume? Etc. (Eu una aș fi și mai curioasă să știu cum ar arăta un volum doi al acestei ficțiuni remarcabile, dacă ar fi ca ea să continue în România de azi, după pletora de griuri inutile ale tranziției, la un orizont și mai obscur decât cel al lui 1989). Dar, deocamdată, merită să ne bucurăm din plin de surpriză prezentă! Adina Keneres   DESPRE AUTOARE: Kiki Skagen Munshi provine dintr-o familie stabilită în California de trei generații și a crescut în sudul acestui stat american și la Tokyo. Și-a luat licența în Științe politice, istorie și economie cum laude la Colegiul Swarthmore din Pennsylvania. După un an petrecut în India grație unei burse Fulbright, și-a luat masterul în Studii asiatice, cu o lucrare despre istoria și politica Indiei, la Berkeley, University of California, în baza unei burse a Ministerului Apărării ce încuraja cunoașterea limbilor străine. Doctoratul în istorie și l-a dat la București în 2006, pe teme de istorie românească. A lucrat în California și în India, printre altele pregătind, vreme de cinci ani, materialele scrise necesare cursurilor realizate prin TV pentru filiala University of California din San Diego. În 1980 a intrat în U.S. Foreign Service. A deținut diverse funcții - legate de Serviciul de Informații al S.U.A. și Departamentul de Stat - în ambasadele S.U.A. din Nigeria, România, Grecia, Sierra Leone, Tanzania și India. La București, a fost directoarea Bibliotecii Americane în 1983-1987 și consilier pentru Afaceri Publice în 2000-2002. S-a retras din U.S. Foreign Service la sfârșitul anului 2002, dar a revenit în 2006-2007 pentru a conduce o echipă în programul de Reconstrucție a Provinciilor din Irak. S-a stabilit în zona muntoasă a districtului San Diego din California, unde se consacră scrisului și vechii sale pasiuni pentru călărie - pe cai veniți din România. Călătorește des în România și în India. A publicat câteva cărți de tip documentar, precum și o povestire pentru copii despre India. FRAGMENT: “August 1983. It’s now two weeks since my arrival in România and I keep wondering about this city, Bucharest. Closed, silent, a blank wall for me. Empty. That’s how it feels—closed, silent, empty. The long boulevards are lined with large buildings, at street level the shops have displays but their windows still seem empty. Above the shops are windows and balconies of apartments set in flat blind walls. The balconies are mostly closed in with glass or plastic or whatever. Sometimes you can see plants. On Bulevardul Republicii where I walk to work at least the buildings are older and some of the balconies have wrought iron, the windows have wonderful carved pediments and there are trees, but on Calea Moșilor there’s only a dingy cement facade rising on both sides and stretching forever, a long wide urban canyon of nothing. There are people but the city still seems uninhabited. Shadows walk and don’t speak or, if they speak, almost whisper to one another. Cars don’t honk and there aren’t many of them. The trams clank and a rooster crows somewhere in the morning. The staff tells me that everyone has left since it is August but tomorrow is September first and it’s still silent.” Citește mai puțin...