Letting Go. Calea renuntarii - FORMAT PDF

Letting Go descrie un instrument simplu și eficient cu ajutorul căruia să ne putem  desprinde de toată negativitatea și să scăpăm de blocajele din calea Iluminării. În practică clinica psihiatrică pe care autorul a desfășurat-o pe parcursul a zeci de ani a avut ca principal obiectiv descoperirea celei mai eficiente modalități de a vindeca suferința umană în toate formele sale.
Citește tot rezumatul cărții Letting Go. Calea renuntarii... Mecanismul interior al renunțării a fost recunoscut a fi de foarte mult folos în acest sens și este descris în această carte. Mecanismul renunțării pe care îl descrie dr. Hawkins poate fi aplicat oricând în viața cotidiană.  Cartea este la fel de folositoare pentru toate dimensiunile vieții umane:  sănătate fizică, creativitate, succes financiar, vindecare emoțională, împlinire vocațională, relații, sexualitate și evoluție spirituală. Este o inestimabilă resursă pentru toți profesioniștii care lucrează în domeniile sănătății mentale, psihologiei, medicinii, în recuperarea din dependență și în dezvoltare spirituală.   “Mecanismul renunțării este doar un instrument. Îl puteți folosi pentru a îndepărta obstacolele din calea realizării unui milion de dolari sau îl puteți folosi pentru a elimina blocajele din calea dezvoltării conștienței spirituale. Cei mai mulți oameni care renunță conștient declară că au descoperit ceva înăuntrul lor, asemănător cu iubirea, care este independent de corp, emoții, gânduri și de evenimentele lumii. Ați auzit pe cineva care să fie nemulțumit de o asemenea descoperire?” – David R. Hawkins Extrase: Consecințele renunțării sunt surprinzător de rapide și de subtile, însă efectele sale sunt foarte puternice. De multe ori renunțăm la un sentiment sau la altul însă avem impresia că nu am făcut-o. Prietenii sunt cei care ne atrag atenția asupra schimbării din noi. Acest fenomen se întâmplă deoarece, atunci când se renunță complet la ceva, acest „ceva” dispare din câmpul conștienței. și pentru că nu ne gândim la acel lucru, nu ne dăm seama nici de dispariția sa. Este un fenomen des întâlnit la cei care încep să-și dezvolte conștienta. Nu ne dăm seama de cantitatea de cărbune pe care am scos-o cu lopata; vedem doar atât cât avem în lopata la un anumit moment dat. Nu ne dăm seama cât de mult a scăzut grămada de cărbune. Prietenii și membrii familiei sunt, adesea, primii care observă schimbarea. Apatia și depresia sunt prețul plătit pentru că ne-am mulțumit cu meschinăria noastră și am consimțit la aceasta. Este ceea ce ni se întâmplă pentru că am făcut pe victimă și ne-am lăsat programați. Este prețul pe care-l plătim pentru că am acceptat negativitatea. Este consecința faptului că am opus rezistența părții din noi care este iubitoare, curajoasă și admirabilă. Este consecința faptului că ne-am permis să fim devalorizați de noi înșine și de alții; este consecința faptului că ne-am privit într-un context negativ. În realitate, este numai o definire a noastră, căreia i-am permis involuntar să existe. Modalitatea de a ieși din această situație este să devenim mai conștienți. Ce înseamnă, însă, „ să devenim mai conștienți”? Pentru început, înseamnă să începem să căutăm noi înșine adevărul în loc să permitem orbește să fim programați, fie din exterior, fie de o voce din minte care încearcă să minimizeze și să devalorizeze, concentrându-se asupra a tot ce este slab și neajutorat. Pentru a ieși din această situație, trebuie să recunoaștem că suntem responsabili de a fi acceptat negativitatea și că am fost dispuși să o credem. Din acest punct, calea de ieșire este aceea de a pune totul sub semnul întrebării. Există multe modele ale minții. Unul dintre cele mai recente îl constituie analogia dintre minte și calculator. Putem privi conceptele minții, gândurile și sistemele de convingeri, ca pe niște programe. Ca programe, ele pot fi interogate, anulate, derulate înapoi; dacă dorim, programele pozitive le pot înlocui pe cele negative. Aspectele mai meschine ale propriei noastre persoane sunt foarte dispuse să accepte programarea negativă. Dacă analizăm sursa gândurilor noastre, începem să le identificăm originea și încetam să le mai considerăm, cu vanitate, „ale noastre” (prin urmare, sacrosancte), ne vom da seama că gândurile pot fi privite cu obiectivitate. Vedem că ele originează adesea în copilăria timpurie, în educația dată de părinți, familie, profesori, precum și în frânturile de informație pe care le-am cules de la colegii de joacă, de prin ziare, filme, programe de televiziune și radio, cărți, biserica sau din înregistrările automate ale simțurilor noastre. Toate acestea și-au urmat cursul fără ca noi să intenționăm acest lucru și fără intervenția noastră conștientă. Iar aceasta nu este tot; din inconștiență, ignoranță, inocență și naivitatea noastră, dar și ca urmare a însăși naturii minții, am sfârșit prin a deveni conglomeratul tuturor deseurilor de negativitate predominante în lume. Mai mult decât atât, am conchis că toate acestea ni se aplicau și nouă, personal. Pe măsură ce devenim mai conștienți, ne dăm seama că putem face anumite alegeri. Putem înceta să investim cu autoritate toate gândurile care ne trec prin minte, să începem să le analizăm și să ne dăm seama dacă ele conțin ceva adevărat în ceea ce ne privește.   Jung spunea și că în inconștientul nostru mai există un aspect, pe care îl denumea „umbra”. Umbra o constituie toate gândurile, sentimentele și conceptele despre noi înșine pe care le-am reprimat și cu care nu dorim să ne confruntăm. Unul dintre beneficiile situației de criză este acela că ne aduce adesea în proximitatea umbrei noastre. Devenim mai umani și mai compleți atunci când ne dăm seama de tot ceea ce avem în comun cu întreaga umanitate. Toate acele lucruri de care îi considerăm vinovați pe „alții”, vedem că există și în interiorul nostru. De aceea, atunci când un aspect este conștientizat, recunoscut și apoi se renunță la el, acesta nu ne mai conduce în mod inconștient. Odată ce umbra a fost recunoscută, își pierde puterea. Nu trebuie decât să admitem că avem anumite impulsuri, gânduri și sentimente interzise. De acum înainte, ele pot fi gestionate cu un simplu „și ce dacă?”. Traversarea unei crize de viață ne face mai umani, mai plini de compasiune, mai toleranți și mai înțelegători cu noi înșine și cu ceilalți. Nu mai este nevoie să ne complăcem în a-i învinovăți pe alții sau pe noi înșine. Gestionarea unei crize emoționale duce la dobândirea unei mai mari înțelepciuni și aduce beneficii pe termen lung în viața noastră. Teama de viață este, de fapt, teama de emoții. Nu de fapte ne temem, ci de sentimentele pe care ni le trezesc aceste fapte. Odată ce devenim capabili să ne stăpânim sentimentele, teama de viață se diminuează. Căpătăm mai multă încredere în noi și suntem dispuși să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că ne simțim în stare să gestionăm consecințele emoționale, oricare ar fi acestea. Pentru că teama stă la baza tuturor inhibițiilor, stăpânirea temerilor aduce deblocarea unor noi direcții ale experiențelor de viață, care înainte fuseseră evitate. Învinuirea este scuza cea mai extraordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitați și nesemnificativi, fără să ne simțim vinovați. Trebuie plătit, însă, un preț pentru aceasta, și anume pierderea libertății personale. De asemenea, rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă și neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei și depresiei. Primul pas în renunțarea la învinuire constă în a ne da seama ca noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat, au uitat și au gestionat situația în mod complet diferit. Am arătat mai devreme cazul lui Viktor Frankl, care a ales să ierte gardienii naziști și să vadă darul ascuns din experiența sa de viață în lagărele de concentrare. Pentru că și alte persoane, asemenea lui Frankl, au ales să nu-i învinovățească pe alții, această opțiune este valabilă și pentru noi. Trebuie să fim sînceri și să recunoaștem că învinuim pentru ca alegem să facem acest lucru. Acesta este un adevăr, indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate și cine greșește; nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră conștiință. Este o situație cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândește adesea: „Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu.” Învinuirea altora sau a noastră pur și simplu nu este necesară. Tentația învinuirii își face apariția din copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă și acasă, printre frați și surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârșitele proceduri și procese legale care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este doar încă un program negativ pe care i-am permis minții să-l achiziționeze pentru că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din „vină” cuiva? De ce ar trebui ca însuși conceptul de „greșit” să fie introdus în ecuație, de la bun început? De ce este nevoie ca unul dintre noi să greșească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce, inițial, păruse o idee bună, s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta este tot. Au avut loc niște evenimente nefericite. Fundamentul psihologic al suferinței și al durerii îl reprezintă atașamentul. Atașamentul și dependența apar pentru că avem senzația că, în interiorul nostru,                                      ceva lipsește; de aceea căutăm obiecte, oameni, relații, locuri sau concepte care să ne satisfacă cerințele interioare. Pentru că toate acestea sunt inconștient folosite pentru satisfacerea acestor necesitați interioare, ajung să fie considerate ca ceva ce este „al meu”. Pe măsură ce sunt alimentate cu tot mai multă energie, se face tranziția de la identificarea obiectelor exterioare ca fiind „ale mele”, la a fi însăși extensia propriei persoane, a „eu-lui”. Pierderea unui obiect sau a unei persoane este trăită ca pierderea propriului sine și a unei părți importante a gestionării noastre emoționale. Pierderea este resimțită ca o diminuare a calității noastre personale reprezentate prin obiectul său persoana în cauză. Cu cât este investită mai multă energie emoțională într-un obiect sau o persoană, cu atât va fi mai acută senzația pierderii lor și cu atât va fi mai puternică suferință cauzată de desfacerea legăturilor de dependență. Atașamentul dă naștere la dependență iar dependența, prin însăși natura sa, poartă inerent în ea teama de pierdere. În fiecare dintre noi coexistă copilul, părintele și persoana adultă. Când se manifestă suferință, este bine să ne întrebăm: „Cine, din mine – copilul, părintele său persoana adultă –, constituie sursa acestei suferințe?” „Copilul” din cineva, de exemplu, s-ar putea teme că i se va întâmpla ceva rău câinelui iubit și se întreabă: „Cum voi reuși să fac față acestui lucru?” și adultul din interior este întristat, însă acesta acceptă inevitabilul. Pisicuța sau cățelușul lor nu sunt nemuritori. Adultul din noi se împacă, deși cu părere de rău, cu faptul că efemeritatea reprezintă o realitate a vieții. Admitem că tinerețea noastră este trecătoare, că multe legături romantice nu vor dura o viață întreagă sau că la un moment dat va muri și câinele nostru. Un obstacol în calea cunoașterii temerilor din propria minte este teama de părerea celorlalți. Nevoia de a câștiga aprobarea altor persoane este prezentă în mintea noastră precum o continuă iluzie. Ne identificăm cu opiniile celorlalți, inclusiv cu persoanele care reprezintă autoritatea și fuzionam într-o asemenea măsură cu acestea încât ajungem să le considerăm a fi propriile noastre opinii despre noi înșine. În procesul de analizare a temerilor este bine să ne amintim că Jung vedea acest rezervor al lucrurilor interzise din interiorul umbrei ca făcând parte din inconștientul colectiv. Noțiunea de inconștient colectiv înseamnă că toți avem acest gen de gânduri și de fantezii. Niciunul dintre noi nu este diferit când ne referim la modul în care ne simbolizăm emoțiile. Toți nutrim, în secret, teama că suntem proști, urâți, ratați și imposibil de iubit. Mintea inconștientă nu este nicidecum politicoasă. Ea gândește în noțiuni vulgare. Când gândește: „Omoară-l pe vagabondul ăla!”, inconștientul chiar asta vrea să exprime, literalmente. Priviți cu atenție înlăuntrul vostru cu prima ocazie când cineva va taie calea în trafic și dați-vă seama ce i-ați face în realitate acelei persoane dacă ați fi absolut sinceri cu voi înșivă și nu v-ați cenzura imaginea care vă vine în minte. V-ar plăcea să-l scoateți de pe șosea, nu-i așa? Să-l faceți praf. Să-l împingeți într-o prăpastie. Așa este? În felul acesta gândește inconștientul. Simțul umorului v-ar fi util pentru că aceste imagini sunt amuzante când le analizați îndeaproape. Nu au nimic îngrozitor în ele, este doar modul în care inconștientul prelucrează imaginile. Acestea nu înseamnă că sunteți un ticălos sau un criminal în fașă, ci doar că sunteți cinstiți cu voi înșivă și ați aflat cum funcționează mintea animalului uman în această dimensiune. Nu este cazul să deveniți melodramatici, să vă criticați sau să faceți o tragedie din asta. Inconștientul este brutal și necioplit. În timp ce intelectul vostru a mers la școală, inconștientul a rămas în junglă și se leagănă încă prin copaci! Când vă analizați umbra, nu este cel mai bun moment să fiți pretențioși sau dezgustați. Nu trebuie nici să luați lucrurile ca atare, pentru că simbolurile cu care operează inconștientul sunt exact asta: niște simboluri, deci primitive prin natura lor. Dacă le prelucrăm conștient, ele ne pot face să fim mai puternici în loc să ne inhibe. Mintea ar vrea să ne facă să credem că vinovăția este un merit, iar toți cei care obișnuiesc să-i învinovățească pe alții adora să o ridice la rang de idol. De fapt, ce este mai important: să ne simțim vinovați sau să ne schimbăm în bine? Dacă cineva ne datorează niște bani, am prefera să se simtă vinovat sau să-și achite datoria față de noi? Dacă avem totuși de gând să ne simțim vinovați, ar trebui ca măcar să alegem în mod conștient acest lucru în loc să ne lăsăm conduși, fără să ne dăm seama, de vinovăție. Când reușim să depășim egoismul cu „e” mic, ajungem la Egoism cu „e” mare. Trecem de la șinele meschin la Șinele grandios. Trecem de la neputință la putere și de la ură de sine și meschinărie, la iubire și armonie. Trecem de la efort încrâncenat la ușurința și de la frustrare la realizare. În concluzie, în locul motivației date de egoism și dorința putem face să se manifeste cu mai multă ușurință în viața noastră ceea ce ne dorim, vizualizând ceea ce dorim să se întâmple. Facem acest lucru declarându-ne intenția, prin acceptare, prin luarea deciziei și prin actul alegerii conștiente. Citește mai puțin...