Radacinile culturii occidentale - Florence Braunstein

    Rădăcinile culturii occidentale este o lucrare care prezintă tot ceea ce datorăm civilizațiilor ai căror moștenitori direcți suntem: civilizațiile clasică, celtica și barbară.     Țelul nostru a fost de a expune, mai presus de orice, contribuțiile care au îmbogățit și fertilizat cultura Occidentului.
Citește tot rezumatul cărții Radacinile culturii occidentale - Florence Braunstein... Este, deci, vorba nu numai de sursele culturale, ci și de evoluția pe termen lung a evenimentelor culturale, de inserarea lor într-un ansamblu în care se contopesc, modificându-l permanent. Lumea ideilor și cea a tehnicii au mers umăr la umăr ca pentru a forma cultura noastră cotidiană.        Fragment din volum:       “Pentru Machelangelo (1475-1564), natura era sursă de inspirație, dar artistul trebuie să redea ceea ce vede potrivit idealului său de frumusețe. Alberti era un raționalist, în timp ce Michelangelo, din acest punct de vedere, era un neoplatonician. Frumusețea nu poate fi pentru el decît reflectarea divinului în lumea sensibilă.     Vasari scria:     “Atunci felul de a se exprima al pictorilor a ajuns la gradul suprem al frumuseții, și asta pentru că s-a încetățenit practica de a copia constant obiectele cele mai frumoase și a îmbina aceste lucruri divin de frumoase — mîini, capete, corpuri picioare pentru a crea o formă omenească care să aibă cea mai mare frumusețe posibilă.” - G. Vasari, Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți.     El a adăugat un element nou, care îi motivează alegerea: judecată. Aceasta nu era rezultatul unei reflecții raționale, ci mai curînd al instinctului, al sentimentului înnăscut și al iraționalului. Dar natura putea fi tratată și în mod fantastic.     Astfel, Durer (1471-1528) a pictat acuarele, realizate cu ocazia călătoriei sale la Veneția în 1506, unde nu apărea nici o figură omenească sau animală. Interesant și nou era faptul că personalitatea artistului nu numai că ieșea din anonimat, ci și că devenea complet autonomă. Imaginația creatoare devine astfel la fel de importantă ca puterea de expresie. Actul creației este și judecata care permite definirea frumosului conținut în natură.     Această preocupare de căutare a perfecțiunii în natură se dezvoltă cu Rafael (1483-1520) și Bramante (1444-1514). Una dintre primele construcții ale lui Bramante, bisericuța numită Tempietto, aflată în curtea mănăstirii San Pietro in Montorio, este considerată canonul Frumosului în arhitectură. Căci perfecțiunea ei nu mai depinde doar de normele lui Vitruviu, ci construcția este tributară mai ales efectelor pe care trebuie să le producă.     De la Giotto (1266-1337), considerat marele maestru al naturalismului în Italia, marile principii artistice pentru reproducerea naturii s-au modificat continuu. La moartea sa, în 1337, Ambrogio Lorenzetti (c.1280—c.1348) devine la rîndul sau creatorul peisajului naturalist la Siena. La Florența, artiștii încercaseră să obțină și iluzia profunzimii spațiale." Citește mai puțin...