Un parinte fondator al Romaniei Mari: Alexandru Vaida Voevod

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Fundației Transilvania Leaders Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere – după multe suferințe de veacuri – afirmarea și valorizarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplină viața națională.
Citește tot rezumatul cărții Un parinte fondator al Romaniei Mari: Alexandru Vaida Voevod... - Alexandru Vaida Voeovd Alexandru Vaida Voevod s‑a dedicat mai bine de o jumătate de secol națiunii sale. Momentul de vârf al carierei lui, după cum singur o mărturisea, au fost anii 1918‑1921, care îl plasează printre făuritorii României Mari. Ceea ce s‑a petrecut înainte sau după această perioadă a fost politică și speranță, curaj și dedicație pentru națiune. Opțiunile sale, unele discutabile, sunt puse în umbră de realizarea, la 1 Decembrie 1918, a unității politice românești. Marea tranziție, având ca punct de plecare România Mare, s‑a conturat, din păcate, mai mult în sfera politicului. În același timp, este adevărat, a fost scurtă, puțin peste două decenii. Țara noastră pierde în 1940, rând pe rând, o parte din teritoriile recunoscute de Conferința de Pace de la Paris, iar cel de‑al Doilea Război Mondial, cu urmările sale, pune capăt procesului tranzițional democratic. Vaida a fost martorul trecerii românilor de la euforie la dezamăgirea de după 1945. Personalitatea lui Vaida Voevod, comparabilă cu oricare dintre contemporanii săi cehi, slovaci, sârbi, polonezi etc., se înscrie într‑o galerie a figurilor de factură istorico‑politica generată de complicatele probleme ale Europei Central‑Estice. Ambianța începutului de secol XX a format un gen aparte de oameni politici, specifici așa‑numitei Europe de Mijloc. - Liviu Maior Liviu Maior s‐a născut pe 2 octombrie 1940 în Beclean, județul Bistrița‐Năsăud. A devenit doctor în istorie (1974) al Universității Babeș‐Bolyai, iar din anul 1990 a fost profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie în cadrul aceleiași universități. A reînființat Centrul pentru Studii Transilvane (care a funcționat inițial în perioada 1942‐1948), al cărui director a și devenit în 1991, organizând activitatea acestei instituții științifice după principii moderne. În 1996 s‐a transferat prin concurs la Facultatea de Istorie a Universității din București. Între 1992 și 1996 a fost ministrul Educației și a exercitat funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO. În 1994 a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, precum și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între anii 1996 și 2003 a fost ales senator în Parlamentul României, pentru că între 2003 și 2005 să servească drept ambasador plenipotențiar în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale, din cadrul Comitetului Internațional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare și specializare în țări ca Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, a acordat o atenție deosebită mișcării pentru emancipare națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea, publicând o serie de cărți fundamentale despre Revoluția de la 1848, crearea Partidului Național Român din Transilvania, organizarea și ideologia acestuia, relațiile dintre romani și habsburgi etc. I-au fost acordate numeroase distincții academice pentru activitatea de cercetare științifică, inclusiv „Meritul Academic” și premiul Academiei Române. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011). Citește mai puțin...