Un cadru de nădejde al colectivizării dejiște – rămas nostalgic al acelor vremuri sinistre până și în postdecembrism – vrea să-l modeleze după chipul și asemănarea să grotescă pe unul dintre copii.
Din dragoste părintească, îl aruncă, mic fiind, spre cer, pentru a-l prinde în brațele-i ocrotitoare. Însă a venit vremea să-l arunce și în vâltoarea vieții, fără să știe dacă aceasta îl va trimite înapoi la fel de curat cum îl lăsă cerul să cadă în brațele sale vânjoase. Timpul va dovedi că, mai curând, copilul fusese aruncat în lume odată cu apă murdară din albia de porci a familiei. În romanul Ratații, Gellu Dorian scoate la suprafață câteva dintre gunoaiele venite odată cu apele tulburi ale unei jumătăți de veac românesc. - Vasile Spiridon
