Masinarii infernale

Mașinării infernale. Cartea întâi din Cronicile orașelor flamande Unele cicatrici nu dispar. Este o lume în care orașele mai puternice le înghit pe cele mai slabe.   Într-un viitor postapocaliptic, lumea este un teren de vânătoare pe care orașele - mașinării infernale pe roți - își dispută supremația, înghițindu-se unele pe altele.
Citește tot rezumatul cărții Masinarii infernale... În Londra mecanizată din care n-a ieșit niciodată, Ucenicul Istoric Tom visează să devină un erou, însă adânc în pântecele metropolei sale, Hester Șahw face prima mișcare într-o luptă pe viață și pe moarte. Deși nu vrea decât să se răzbune, ea înțelege că, de fapt, și-a asumat o responsabilitate mai mare și descoperă că dragostea și aventura pot fi la îndemâna oricui. Trebuie doar să învețe să aibă încredere în oameni.   Tu nu ești un erou, iar eu nu sunt frumoasă, zise fata, și probabil că nu vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Dar suntem în viață și suntem împreună, și vom fi bine.   Fragment din romanul "Mașinării infernale" de Philip Reeve:   "- Stai! strigă Tom, pe jumătate alergând, pe jumătate plescăind prin noroi, străduindu-se s-o ajungă. Hester! Domnișoara Shaw! - Lasă-mă-n pace! se răsti ea. - Unde mergi? - Trebuie s-ajung înapoi la Londra, nu? Am avut nevoie de doi ani să dau de urma ei, traversând Lumea de Afară pe jos, sărind la bordul unor orașele cu speranța că vor fi înghițite de Londra. Iar când am ajuns într-un final acolo și l-am găsit pe Valentine, care a coborât să facă turul atelierelor, așa cum mi-au spus scotocitorii că obișnuiește, ce s-a-ntâmplat? Un idiot m-a oprit să-i scot inima din piept așa cum merită, zise ea, apoi se opri din mers și se întoarse către Tom. Dacă nu ți-ai fi băgat tu nasul, ar fi mort, iar eu aș fi căzut și-aș fi murit lângă el, și acum m-aș fi odihnit liniștită! Tom se holbă la ea și, înainte de a se putea stăpâni, ochii i se umplură de lacrimi înțepătoare. Se detesta fiindcă se făcea de râs în fața lui Hester Shaw, dar nu se putea abține; șocul celor ce i se întâmplaseră și gândul că fusese abandonat aici îl copleșiră, iar lacrimile fierbinți i se revărsară pe chip și tăiară brazde albe prin noroiul ce-i acoperea obrajii. Hester, care fusese pe punctul de-a se întoarce și-a porni mai departe, se opri și-l privi, ca și cum nu era sigură de ceea ce vedea. - Plângi! rosti în cele din urmă, încet și cu blândețe, părând surprinsă. - Scuze, smârcai Tom.  - Eu nu plâng niciodată. Nu pot. N-am plâns nici măcar atunci când Valentine mi-a ucis părinții. - Ce? Glasul lui Tom tremura din cauza plânsului. Domnul Valentine n-ar face niciodată așa ceva! Katherine a spus că n-a fost în stare nici măcar să omoare un pui de lup. Minți! - Și-atunci cum se face că ești aici? întrebă ea batjocoritor. Te-a îmbrâncit după mine, nu-i așa? Pentru simplul motiv că mi-ai văzut chipul. - Minți! repetă Tom. Însă își amintea mâinile mari care-l împingeau; își amintea căderea și luminița stranie care lucise în ochii arheologului. - Deci? întrebă Hester. - El m-a îmbrâncit! murmură Tom stupefiat. Hester se mulțumi să strângă din umeri, de parcă ar fi spus: „Vezi? Vezi cum este el de fapt?" Apoi îi întoarse spatele și-și continuă drumul. Tom se grăbi, o ajunse din urmă și merse alături de ea. - Vin cu tine! Trebuie să mă-ntorc și eu în Londra! O să te-ajut! - Tu? întrebă fața și râse șuierat, apoi scuipă în noroiul de la picioarele lui. Crezusem că ești omul lui Valentine. Acum vrei să m-ajuți să-l omor? Tom clătină din cap. De fapt, nu știa ce vrea. O parte din el continua să se agate de speranța că totul era o neînțelegere, iar Valentine era bun, și blajin, și curajos. În niciun caz nu voia să-l vadă ucis, și pe sărmana Katherine rămasă fără tată. Totuși, trebuia să ajungă cumva în Londra și n-o putea face singur. Și, oricum, se simțea responsabil pentru Hester Shaw. La urma urmelor, era vina lui că fusese rănită." Citește mai puțin...