Ca din intamplare, femeie

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei • Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură În romanul său postum publicat în 2017, Ca din întâmplare, femeie, Dario Fo reînvie istoria unei „regine imposibile“, Cristina a Suediei, una dintre cele mai învățate femei ale secolului al XVII-lea, suverana rebelă și mare iubitoare de artă, admirată și detestată, imprevizibilă și curajoasă.
Citește tot rezumatul cărții Ca din intamplare, femeie... Dario Fo a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1997 Într-o epocă incertă, în care religia se ciocnea cu politică, morală cu sexualitatea, și marea cultură cu cenzura absolutistă, regina Cristina a înțeles să se implice adânc în dilemele vremii sale. A fost o femeie cu totul ieșită din comun: a îmbrățișat religia catolică deși era protestantă, ridicându-se totodată în apărarea protestanților prigoniți din Franța; n-a ezitat să-și trăiască viața potrivit propriilor preferințe, care nu erau pe placul unei societăți fariseice; a intervenit pe lângă suveranii vremii pentru a garanta libertatea de expresie a marilor oameni de cultură. În jurul ei au gravitat personaje de prim rang ale vremii: filozofii Rene Descartes, Pierre Gassendi sau Blaise Pascal, cardinalul și omul de cultură Decio Azzolino și marele dramaturg francez Moliere. Între toți aceștia, sub pana lui Dario Fo, regina Cristina apare ca o figură eroică și neînfricată, un personaj zugrăvit în culori vii și neconvenționale. Fragment din volumul "Ca din întâmplare, femeie" de Dario Fo:   „În Franța, Cristina a fost tratată cu mare respect de Ludovic XIV, deși a scandalizat rafinată Curte de la Paris cu felul ei direct de a fi și cu înfățișarea ei masculină. I-au fost chiar date apartamente în castelul Fontainebleau. Dar în aceeași perioadă suverană se lăsă purtată de un act de o violență nemaipomenită. Cardinalul Mazarin o invitase la Curte ca să discute despre Regatul Neapolelui, care ocupă gândurile reginei ca și pe ale foarte iscusitului prim-ministru al Franței. Cu această stratagemă, cardinalul, de origine italiană, voia să scoată cetatea partenopee din mâinile guvernului spaniol, care pe atunci se bucură de sprijinul total al Vaticanului în toate problemele politice din peninsulă. Cristina și Ludovic XIV căzuseră deci de acord. Regina acceptase noul tron din motive de prestigiu, dar și din pricina nevoilor financiare tot mai presante: stăpânirea asupra Regatului Neapolelui i-ar fi permis într-adevăr să devină independență față de Suedia și să negocieze pacea între Franța și Spania. Din motive de siguranță, Mazarin avea însă un plan de rezervă, anume să aranjeze căsătoria între Ludovic XIV și Maria Tereza a Spaniei. În cele din urmă a fost preferată această ultimă soluție. Brusc, speranțele Cristinei s-au prăbușit. În jocul înșelăciunilor fără scrupule se băgase și un personaj fascinant, un intrigant italian, marchizul Gian Rinaldo Monaldeschi, care reușise să intre în grațiile reginei, ba chiar s-o facă să se îndrăgostească de el. Iar în acest bâlci neiertător Cristina se simțise folosită și trădată, și bănuia că așa-zisul ei curtezan participase la un nedemn joc dublu. Pe scurt, Monaldeschi se pusese în slujba lui Mazarin împotriva ei, așa cum dovedea corespondența marchizului, controlată în taină la porunca reginei. La câteva zile după eșuarea acordului asupra alegerii sale la tronul Regatului Neapole, Cristina trimise după Monaldeschi pentru ca acesta să-i explice de ce uneltise împotriva ei. Întâlnirea avu loc pe culoarele castelului Fontainebleau. Pe lângă marchiz și regina, erau prezenți la discuție patru oameni înarmați.” Citește mai puțin...