Piatra de hotar

O carte, 17 povestiri care te țin captiv în universurile create de autoare cu rafinament și talent narativ. De la drumurile prăfuite ale unui cătun rupt de lume din Brazilia, până la sălile de conferința sofisticate din Dubai; de la malul mării Negre ce adăpostește secrete, până la țărmul unui ocean învolburat de promisiuni nerostite; de la realitate, până la fantezie; de la confortul căminului, până la rumoarea unei intersecții foarte circulate; această colecție de povestiri investighează cu succes natura umană și etalează complexitatea emoțiilor față în față cu răsturnările de situație care îndeamnă personajele la o adâncă reflexie asupra vieții.
Citește tot rezumatul cărții Piatra de hotar... Nu poți să nu îndrăgești poveștile Monicăi Tonea sau să te identifici pe alocuri cu personajele bine creionate care își urmează destinul dincolo de penița scriitoarei.   Fragment din volumul "Piatră de hotar" de Monica Tonea: "Îmi atrăsese atenția pe peronul din Gare de Midi, într-o vineri după-amiază de noiembrie capricios, pe când așteptam Thalys-ul de 4:35 care urma să mă ducă la Amsterdam. Pașii ei mărunți măsurau necontrolat pietrele geometrice ale peronului și dedusesem o vagă agitație în statură zveltă. În mâna stângă ținea o geantă cognac de voiaj, marca Di Amanți, perfect asortată cu cizmele ce-i urmau îndeaproape linia delicată a gleznelor. În acel moment era doar o siluetă, dar îmi stârnise deja curiozitatea. Dar între timp trenul a tras în gară și m-am pregătit să urc în vagon, punând pe seama unei toane intenția mea anterioară de a-i capta atenția. Ideea de a întoarce capul să mă mai uit după ea încă o dată îmi păruse subit absurdă. M-am oprit în dreptul rândului unde se afla două scaune față în față, cu spațiul dintre ele delimitat de o masă decorată simplu cu o lampă care era încă stinsă, deși lumina soarelui pălise. M-am bucurat să constat că nu voi merge cu spatele spre locomotivă, îmi creează mereu o senzație de dezorientare și o stare fizică de rău. După ce m-am așezat pe locul atribuit cu numărul 61, mi-am scos din geantă Tunelul lui Ernesto Sabato și Ipod-ul. Nehotărâtă dacă să citesc sau să ascult muzica, le-am păstrat în poală câteva momente, lăsându-mă absorbită de forfota specifică îmbarcării în tren. Apucasem doar să-mi pun căștile în urechi, rămânând suspendat pentru mai târziu gândul de a-mi selecta un playlist. Printre ceilalți călători preocupați să-și găsească locurile și să-și aranjeze valizele în compartimentul alocat, am văzut-o iar, înaintând hotărâtă pe culoarul vagonului. Statura ei medie îmi păru, în mod bizar, impozantă. Modul alert în care parcurgea culoarul, verificând cu repeziciune numerele locurilor, dădea dovadă de o siguranță de sine netulburată. Probabil călătorea destul de des pe ruta asta, sau pe oricare alta, totul fiind o simplă rutină pentru ea. N-am fost deloc surprinsă când s-a oprit în dreptul scaunului liber din față. Și-a băgat mâna în pardesiul negru bine strâns cu un cordon și încheiat până la ultimul nasture, scotocind după bilet, am presupus eu. Cu un gest scurt, însă, și-a scos telefonul verificând grăbită ceva, cu siguranță numărul locului. A oftat ușurată și, în timp ce-și descheia pardesiul, mi-a căutat privirea, susținând-o câteva secunde cu un surâs limpede. M-am fâstâcit. Nici acum nu sunt convinsă dacă a fost doar un impuls, sau chiar simțise nevoia să stabilească un contact vizual." Citește mai puțin...