Historia incomoda

Cartea de față nu este neapărat o carte de istorie, ci una care să ofere cititorului argumente pentru ca el să-și pună întrebări în ceea ce privește istoria. Firește, atunci când au intervenit certitudinile consemnate documentar, le-am menționat.
Citește tot rezumatul cărții Historia incomoda... Ca izvoare, am folosit atât Arhivele Naționale și Fondul documentar al Bibliotecii Academiei, cât și clasici ai culturii noastre, fie că ne referim la B.P. Hasdeu, un excepțional istoric, fie că vorbim despre Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții. Nu în ultimul rând, am folosit și surse documentare aflate în Arhivele Franței, Spaniei și Canadei. Pe alocuri, am introdus subiecte din istoria lumii, unele cu efecte asupra istoriei noastre, altele complet străine, dar nu lipsite de importanță. Toate acestea pentru că trebuie să ne cunoaștem trecutul, să acționăm în prezent să evităm ca viitorul să semene cu trecutul. Ieșind din paradigma populistă „mândria de a fi roman", cred că putem să fim mândri și bazându-ne pe realitate, chiar dacă ea nu ne convine întotdeauna. Adevărul e unul singur și el nu se schimbă dacă îl ascundem sub minciuni frumoase. În aceeași ordine de idei, în istoria noastră sunt episoade superbe, cu oameni care au marcat epoca lor prin fapte, uneori ieșite din comun. Volumul de față constituie un prim demers făcut pentru corectarea istoriei noastre, în speranța că ea va ajunge să piardă elementele mitologice chiar imaginare. Acolo unde documentarea precisă a fost imposibilă, am formulat diverse posibilități, pornind de la logica elementară a componentelor unui eveniment sau ale unei perioade istorice, rămânând ca, ulterior, cercetarea sa confirme sau să infirme aserțiunile prezentate în acest volum, cu titlul de posibilitate. Mulți vor critica demersul meu, pentru ca el tulbură somnul rațiunii, însă nu cred că putem avansa în absența lui. - Autorul Fragment din volumul "Historia incomodă" de Dragoș Gros: "Noi, ca popor, avem o serioasă problemă identitară. În acest moment, în cultura română se confruntă două teorii referitoare la originile poporului român: teoria latinistă, promovată de Școala Ardeleană și preluată apoi de populiștii de toate nuanțele și din toate timpurile, și teoria dacopată, chiar mai debilă decât prima, ca argumentație, dar care încearcă să se impună în conștiința populară. Ambele teorii se folosesc de scrierile lui Herodot, dar nimeni nu îi ia în seamă toate spusele, ci extrag cu toții doar ce le servește „fundamentării” teoriei proprii. Astfel, atât latiniștii, cât și dacopații ignoră complet existența între Carpați și Dunăre a sciților. Din scrierile lui Herodot înțelegem cât se poate de limpede că geții și sciții erau popoare diferite și care trăiau în areale învecinate. Deși deseori confuz și neinformat (singur spune că nu a văzut cu ochii lui teritoriul de azi al României, ci i s-a povestit), grecul a descris precis campania lui Darius împotriva sciților și astfel putem înțelege că în Muntenia de azi, pe atunci trăiau sciții. Pe cale de consecință, geții nu puteau fi tot acolo... Aflăm apoi, că în sudul Dunării era regatul odrysilor, care, conform lui Tucidide, i-a cuprins și pe geți. Când constatăm că Sitakles și Kotyso erau odrysi (nu „daco-geți”, cum spun dacopații), începem să nu mai fim siguri de nimic din istoria acelor timpuri. Despre odrysi au scris și alți istorici antici, cum ar fi Xenofon („Anabasis”), Diodor din Sicilia („Biblioteca istorică”) și Polybius („Istorii”), dar și Ioan Aurel Pop („Istoria ilustrată a României”). Ultimele urme ale regatului odrysilor s-au stins în 46 d.Cr., istoria lui de cinci secole fiind marcată de o strânsă colaborare între odrysi și sciți, un rege odrys căsătorindu-și băiatul cu fața unui rege scit, printre altele. Bun! Dar rămân întrebările, deloc de ignorat: cine au fost sciții, care par a fi strămoșii noștri (ei sau și ei), ce au făcut în istorie, care le erau obiceiurile, tradițiile, faptele etc.? Am reușit, prin promovarea unor teorii infantile, să ne „ștergem” din istorie, tocmai strămoșii! Mult mai târziu, un iber, pe nume Traian, a devenit împărat la Roma. Cum era moda timpului, împărații romani aveau tot felul de „distracții”, unele trecute sub numele de războaie. Istoricii moderni de la noi au „valsat” cu grație în lumea poveștilor cu caracter istoric, dar și-au și bazat „studiile” pe... mai nimic, speculând, de cele mai multe ori. De-a lungul timpului, „războaiele daco-romane” s-au păstrat ca număr, dar, în conținut, s-au schimbat continuu." Citește mai puțin...