Romanul O mie nouă sute optzeci și patru a inspirat o celebră ecranizare, în anul 1984, avîndu-i în distribuție pe John Hurt, Richard Burton și Suzanna Hamilton.   Winston Smith este un personaj obișnuit: el urăște, iubește și muncește ca oricare alt om.
Citește tot rezumatul cărții O mie noua sute optzeci si patru - George Orwell... Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a uri, a iubi sau a munci sînt gînduri venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie nouă sute optzeci și patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era postatomică, locul de naștere al unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuțiile fără rost, disparițiile peste noapte au devenit firești. Trecutul este rescris mereu pentru a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasă „neolimbă”, o limbă robotizată, ce completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranță este putere”. Într-o nouă traducere, de Dana Crăciun Carte recomandată de  Cosmin Năstasă   în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cărți ". Fragment din romanul "O mie nouă sute optzeci și patru Ed.2019" de George Orwell:   "Tele-ecranul debitează în continuare statistici absurde: în comparație cu anul trecut, există mal multă mîncare, mai multe case, mai multe haine, mai multă mobilă, mai multe cratițe, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe cărți, mai mulți copii - mai mult din orișice, afară de boli, crime și dementă. An de an și clipa de clipă, toți și toate merg zbîrnîind în sus, Așa cum făcea și Syme mai devreme, Winston își ia și el lingura și începe să deseneze figuri cu ea prin zeama incoloră care s-a scurs pe masă, lăsînd un model în balta lunguiață. Stă și meditează cu dușmănie la esența fizică a vieții. Oare întotdeauna a fost așa? Mîncarea a avut întotdeauna gustul ăsta? își aruncă privirile peste sală. Cantina aglomerată, cu tavanul jos, pereții jegosiți de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tăblia îndoită și scaunele atît de înghesuite, de te lovești în coate de cel de-alături; lingurile îndoite, tăvile ciobite, cănile albe și grosolane; orice suprafață - unsuroasa; mizerie în orice crăpătură; și un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proastă, de tocană cu gust metalic și de haine murdare. Tot timpul duci cu tine în burtă și pe piele un fel de protest, sentimentul că ți s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevărat că nu-și amintește de nimic cu mult diferit. Din ce mai ține el minte exact, niciodată nu a avut destul de mâncare, nimeni nu a avut vreodată ciorapii și chiloții altfel decît pÎini de găuri, mobilă a fost întotdeauna ciocnită și șubredă, camerele - neîncălzite, metrourile - aglomerate, casele - dărăpănate, pîinea - neagră, ceaiul - o raritate, cafeaua - cu gust de jeg, țigările - prea puține, nimic ieftin și din plin - afară, poate, de ginul obținut pe cale sintetică. Și totuși, deși este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrânești, dacă inima ți se revolta de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ți se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apă rece, de săpunul grunjos, de țigările care ți se dezmembrează între degete, de mîncarea asta cu gustul ei ciudat și grețos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor? De ce să simți că nu mai  poți suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri? Se uită din nou peste cantină. Aproape toți sînt urîți, și tot urîți ar fi, chiar îmbrăcați cu altceva decît cu salopeta albastră de uniformă. În fundul sălii, la o masă, stă singur un individ mic, cu o lăutră ciudată, ca de gîndac, și cu ochii tot mici și bea o cafea, aruncînd priviri suspicioase într-o parte și într-alta. Cît de ușor este, se gîndește Winston, dacă te uiți în jur, să crezi că modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal - băieți înalți și musculoși și fete cu sînii mari, și unii și ceilalți blonzi, plini de viață, cu fetele arse de soare, fără griji -, că modelul ăsta există și chiar predomină. De fapt, din cîte știe și vede el, majoritatea locuitorilor Aero-bazei Unu sînt mici, tuciurii la față și dizgrațioși. Ciudat cum proliferează tipul ăsta de oameni prin Ministere: mărunți, bondoci, care se îngrașă de tineri, cu picioare scurte, cu mișcări bruște și mereu pe fugă, cu fețele unsuroase și imobile și cu ochii foarte mici. Se pare că este tipul de oameni care se dezvoltă cel mai bine sub conducerea Partidului." Citește mai puțin...