Dac-ar fi după inima ei, Monica Rohan și-ar pune zilnic, de bună dimineața, „sandalele" de copilă și ar porni-o să zburde "prin băltoace", ca o veritabilă "odrasia a inocenței". Exultantele și epifaniile acesteia se văd și în cîteva apeluri directe ale memoriei, dar se văd mai cu seamă în diafanitatea imaginativă și-n stilistică de frăgezime a pasajelor de reverie.
Cu siguranță candoarea și euforia receptivă constituie fondul funciar al poeziei Monicăi, numai că îndată ce se scufunda în apele lustrale ale candorii ea descoperă acolo „droaia de mormoloci ai spaimei." Poemele ei au voluptate contemplativă și participativă, dar aceste premise de reverie sînt numaidecît retezate de un insinuant limbaj al cruzimii și de nesfîrșite "cîrduri de neliniști". A intrat o boală și-n lumea Monicăi Rohan, panicind-o și terorizînd-o. În climat de reverie se petrec, de fapt, traume și suplicii („Bucolica" e, în realitate, un reportaj de sacrificiu) iar "oscioarele poeziei" stau "sub rîșnița." Totul se contaminează de o anumită ferocitate și de panică, astfel încît cele mai pozitive lucruri devin și ele agresive ori traumatizate („Iumina soarelui agonizează", tăcerea e „îngrozită", razele sînt „bisturie", lumina însăși "bate cuie subțiri" în palmele poetei etc.). Ba pînă și iubirea „stă amenințătoare". E un întreg repertoriu de cruzimi care se insinuează în diafanitatea lumii și în capilarele imaginației. Firește, și poeziei i se "aprind ochii" doar după ce a "sorbit litera după litera" sîngele poetei, cum face cu toți romanticii. "Un sînge subțire învăluie zarea" unei poezii altminteri genuin predispuse la exultante și la băi de candoare, dar în care "freamătui subtil al stingerii" se anunță mereu prin acest limbaj suplicial și terifiat deodată. Poeme ale inocenței traumatizate scrie Monica Rohan, făcînd din panică doar insinuantă, nu și retorica. - Al. Cistelecan
