Suntem muritori

Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârșitul vieții Ce înseamnă să mori cu demnitate? Medicină modernă poate că găsește moduri din ce în ce mai eficiente de a lupta cu bătrânețea și cu moartea, dar, în cele din urmă, cu toții suntem muritori. Întrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a îmbunătăți nu doar viața, ci și sfârșitul acesteia.
Citește tot rezumatul cărții Suntem muritori... Pentru că, prea adesea, oamenii își trăiesc bătrânețea în scaune cu rotile, în aziluri în care sunt tratați ca niște copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiți de medici care nu vor să recunoască faptul că au fost învinși și care insist să încerce pe pacient cele mai revoluționare tratamente, în ciuda suferințelor inimaginabile prin care acesta trebuie să treacă inutil. Atul Gawande argumentează ca ultimele săptămâni sau luni din viața unui om pot fi trăite cu demnitate, alături de cei dragi și în mediul care l-a făcut fericit. Pentru că, de fapt, scopul principal nu ar trebui să fie o moarte bună, ci o viață bună – până la sfârșitul ei.   O carte înțeleaptă și curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească. - The Sunday Times Dr. Gawande arată cum pacienții în faza terminală a bolii lor pot păstra aspecte importante ce țin de calitatea vieții. - Wall Street Journal Fragment din cartea "Suntem muritori" de Atul Gawande: "Nu de moarte îmi spun cei foarte bătrâni că se tem, ci de ceea ce se întâmplă cu puțin timp înaintea morții - că-și pierd auzul, memoria, cei mai buni prieteni, modul de viață. Așa cum îmi spunea Felix: „Bătrânețea este o continuă serie de pierderi". Philip Roth a formulat cu și mai multă amărăciune în romanul Povestea lui Orișicine: „Bătrânețea nu este o luptă. Bătrânețea este un masacru". Cu mult noroc și mari eforturi - dacă mănâncă așa cum trebuie, fac mișcare, își țin sub control tensiunea, primesc ajutor medical când au nevoie de el -, oamenii pot adeseori să trăiască și să se descurce până la vârste înaintate. Dar, în cele din urmă, pierderile se acumulează până la nivelul la care cerințele cotidiene ale vieții depășesc ceea ce putem face noi singuri, din punct de vedere fizic sau mental. Cum din ce în ce mai puțini dintre noi murim din senin, cei mai mulți ajungem să trăim perioade importante din viața prea debilitați și neajutorați pentru a mai putea rămâne independenți. Nu ne place să ne gândim la o asemenea eventualitate. Ca urmare, cei mai mulți dintre noi nu suntem pregătiți pentru așa ceva. Rareori ne gândim mai mult de o clipă fugară la cum ne vom trăi viața, când vom avea nevoie de ajutor permanent, până când este prea târziu și nu mai avem prea multe soluții. Când Felix a ajuns la cumpăna respectivă, nu el a fost cel handicapat, ci Bella. An după an, am fost martorul dificultăților tot mai mari prin care trecea. Felix rămânea într-o stare de sănătate uimitor de bună până după ce a împlinit nouăzeci de ani. N-a prezentat crize medicale și și-a păstrat programul săptămânal de exerciții fizice. A continuat să-i învețe geriatrie pe studenți și să facă parte din comitetul de sănătate de la Orchard Cove. Nici măcar n-a trebuit să renunțe la șofat. Dar Bella se stingea, pur și simplu. Și-a pierdut vederea total. Auzul i-a slăbit foarte mult. Avea memoria sever afectată. Când luam cina împreună, trebuia să i se reamintescă de mai multe ori că stăteam și eu la masă, în fața ei. Ea și Felix resimțeau ceea ce pierduseră, dar și plăcerile lucrurilor pe care încă le mai aveau. Chiar dacă nu ne mai ținea minte pe mine sau pe alții, pe care nu-i cunoștea foarte bine, se bucură de companie și de conversație și le caută pe amândouă. Mai mult decât atât, ea și Felix încă mai purtau acea discuție numai a lor, care nu contenise o clipă, de câteva decenii. El își găsise un mare scop în viață în a avea grijă de ea, iar pentru ea, la fel, însemna mare lucru să fie mereu prezenta pentru el. Prezența fizică a celuilalt era, pentru fiecare dintre ei, reconfortantă. El o îmbracă, o spală, o ajută să mănânce. Când mergeau, se țineau de mână. Noaptea, în pat, stăteau îmbrățișați, ocrotindu-se reciproc, până când adormeau, într-un târziu. Acele momente, spunea Felix, rămâneau printre cele mai îndrăgite, pentru amândoi. Simțea că se cunoșteau și se iubeau mai mult decât în toți cei aproape șaptezeci de ani petrecuți împreună. Cu toate acestea, într-o zi, au trecut printr-o experiență care le-a reamintit cât de fragilă devenise viața lor. Bella răcise și în urechile ei se acumula lichid. Un timpan i s-a fisurat. A rămas, în felul acesta, cu totul surdă. Atât a trebuit, ca să piardă și ultimul fir care-i mai lega. Pe lângă faptul că-și pierduse vederea și avea probleme cu memoria, surzenia ei făcea imposibilă, pentru Felix, orice fel de comunicare cu ea." Citește mai puțin...