Mașina Timpului, primul roman al lui H.G. Wells, a fost publicat în 1895 și a cunoscut numeroase adaptări pentru cinematograf și televiziune. Protagonistul cărții este un Călător în Timp care creează Mașina Timpului, și care se încumeta să o și folosească. Astfel, ajunge în anul 802701, descoperind omenirea involuată și dramatic divizată.
Există o Lume de Sus, care trăiește un bine înșelător, și o Lume Subterană, care viețuiește pe seama creaturilor terestre. Eloii, fiînțele pământene, și-au pierdut vigoarea și identitatea. Seamănă atât de mult între ei, încât până și diferențele de gen sunt estompate. Viețuiesc laolaltă, într-o tihnă suspectă. Sunt limitați din punct de vedere intelectual. Par inofensivi și fericiți, dar, în tot acest timp, Morlocii subterani îi pândesc. Călătorul rămâne prizonier o vreme în această lume. Partea luminoasă a experienței sale de aici este prietenia cu Weena, o tânără din Lumea de Sus. Fragment din romanul "Mașina timpului" de H.G. Wells: "Cred că, în acele momente, niciunul dintre noi nu credea cu adevărat că Mașina Timpului funcționează. Călătorul în Timp, de fapt, era unul dintre acei oameni care sunt prea inteligenți pentru a fi crezuți: niciodată nu ești sigur că-l înțelegi deplin, îl bănuiești mereu că are niște rezerve subtile, că se ascunde ceva în spatele francheții sale lucide. Dacă ne-ar fi arătat Filby prototipul și ne-ar fi explicat totul folosind vorbele Călătorului în Timp, am fi fost mult mai puțin sceptici. Pentru că i-am fi înțeles de îndată motivele: și un măcelar îl putea înțelege pe Filby. Dar în structura sufletească a Călătorului în Timp se află ceva mai multă fantezie, ceea ce ne făcea să nu avem încredere deplină în spusele lui. Lucruri care ar fi atras faima unui om mai puțin inteligent că el păreau în mâinile sale o joacă de copil. Nu e cinstit să faci lucruri cu atâta ușurință! Cei care-l luau în serios nu erau niciodată siguri pe felul său de a fi; erau cumva conștienți că a-și pune reputația în joc pentru el era ca și cum ar fi mobilat camera copiilor cu porțelanuri fine chinezești. Astfel că nu cred că a vorbit vreunul dintre noi prea mult despre călătoria în timp în perioada scursă între acea zi de joi și următoarea, deși străniile sale implicații ne tulburau, fără îndoială, gândurile: plauzibilitatea ei, dar și imposibilitatea ei practică, posibilitate unor curioase anacronisme și confuzia totală pe care o presupunea. În ceea ce mă privește, eram în mod deosebit preocupat de dispariția machetei. Despre asta îmi aduc aminte că am discutat cu medicul pe care l-am întâlnit vineri la Linnaean. El mi-a spus că a văzut ceva asemănător la Tubingen, insistând mult asupra stingerii lumânării. Dar cum avusese loc scamatoria nu știa să spună. Joia următoare m-am dus din nou în Richmond - bag seama că eram unul dintre cei mai statornici oaspeți ai Călătorului în Timp - și, ajungând cu întârziere, am descoperit patru sau cinci oameni care se reuniseră deja în salon. Medicul stătea în fața focului cu o foaie de hârtie într-o mână și cu ceasul în cealaltă. M-am uitat în jur după Călătorul în Timp și: - Este șapte și jumătate, spuse medicul, n-ar fi mai bine să cinăm? - Unde este...? întrebai eu, spunând numele gazdei. - De-abia ai sosit? Uite ceva mai degrabă ieșit din comun! Spune că e reținut și nu poate scăpa cu niciun chip. M-a rugat, prin biletul ăsta, să ne așezăm la masă la șapte, dacă nu se întoarce până atunci. Zice că ne va lămuri când va sosi acasă. - Ar fi păcat să lăsăm cina să se sleiască, spuse editorul unui ziar bine cunoscut, și astfel medicul sună din clopoțel. În afara mea și a doctorului, psihologul era singura persoană care participase la cină din săptămâna precedentă. Ceilalți erau Blank, editorul deja numit, un jurnalist și un bărbat tăcut, timid, bărbos, pe care nu-l cunoșteam și care, după câte îmi amintesc, nu a deschis gura toată seara. Se făcură, pe parcursul mesei, ceva speculații pe tema absenței gazdei noastre și am sugerat, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că ar călători în Timp. Editorul ceru explicații, iar psihologul îi oferi de bunăvoie o versiune lemnoasă a „paradoxului și a trucului de primă mână" la care fuseserăm martori cu o săptămână înainte. Era la mijlocul expunerii, când ușa dinspre coridor se deschise încet și fără zgomot. Eram cu fața către ușă și am fost primul care l-am văzut.”
