Nemurirea

Lumea zugrăvită în Nemurirea este o lume descompusă, alcătuită din cioburi care pe alocuri se îmbină fără fisură și pe alocuri refuză orice potrivire. Un gest nelămurit, o pereche de ochelari sparți, o senzație tulbure sunt, în romanul lui Kundera, suduri capabile să abolească timpul, să creeze punți peste care se trece cu ușurință dintr-un veac într-altul.
Citește tot rezumatul cărții Nemurirea... Aproape nimic, în schimb, nu reușește să apropie personajele prinse în vacarmul prezentului; mișcările lor ascultă parcă de o nehotărâtă plutire printre hazarduri și alternative. Întreg derizoriul existenței, începând chiar cu ispita inconsistență a nemuririi, scapă totuși în chip straniu de sub imperiul grotescului, atât de familiar autorului: o tentă de crepuscul răzbate parcă pretutindeni din fiecare pagină a acestui minunat roman.   Moartea și nemurirea alcătuiesc un cuplu de îndrăgostiți inseparabili, iar cel al cărui chip se contopește cu chipurile măștilor e nemuritor din timpul vieții. - Milan Kundera Fragment din cartea “Nemurirea” de Milan Kundera:   “Goethe ia apărarea Christianei și celor doi soți le interzice, o dată pentru totdeauna, intrarea în casa sa. Când se sparge un pahar, asta înseamnă noroc. Când se sparge o oglindă, te poți aștepta la șapte ani de nenorociri. Și când se sparg ochelarii? începe războiul. Bettina declară în toate saloanele Weimarului: „caltaboșul gras a înnebunit și a mușcat-o”. Expresia circulă din gură în gură și tot Weimarul se ține de burtă, tăvălindu-se de râs. Această expresie neprietenoasă, acest râs nepieritor răsună și acum, ca un ecou, în urechile noastre.    Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvânt. În cartea sa Din viața mea, purtând celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie și Adevăr, vorbește despre o cortină pe care o contemplă cu nesaț în noul teatru din Leipzig, când avea nouăsprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (îl citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, și în jurul lui erau înfățișați marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. În mijlocul lor, fără a le acorda vreo atenție, înainta „un bărbat într-o haină ușoară, îndreptându-se direct spre acest templu; era văzut din spate și nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia să fie Shakespeare care, neavând predecesori și nepăsându-i de marile modele, mergea pe cont propriu în întâmpinarea nemuririi”. Nemurirea despre care vorbește Goethe nu are, desigur, nimic comun cu credință religioasă în nemurirea sufletului. E vorba deci de o cu totul altă nemurire, pământească, a celor ce vor rămâne după moartea lor în amintirea posterității. Oricine poate dobândi o nemurire mai mare sau mai mică, mai scurtă sau mai îndelungată, și fiecare se gândește la ea încă din anii adolescenței. Despre primarul unui sat din Moravia unde, ca băiețandru, mă duceam adeseori în excursie, se spunea că avea în casă un sicriu deschis în care, în clipele sale de fericire, când se simțea nespus de multurnit de el însuși, se întindea și își imagină propria sa înmormântare. Nu trăise niciodată ceva mai frumos decât acele clipe de reverie pe fundul sicriului; în asemenea clipe sălășluia în propria-i nemurire. Firește, în privința nemuririi oamenii nu sunt egali.” Citește mai puțin...