Monolit. Era visurilor

Cam cât de mult credeți că își poate ura un copil viața, tatăl, pentru a ajunge la concluzia că mai bine moare decât să îndure ceea ce se întâmplă în jurul lui? Îmi place să scriu. Mereu spun că perfecțiunea vine cu timpul.
Citește tot rezumatul cărții Monolit. Era visurilor... Ador să umplu caiete, să stric albul foii. Să le inund cu versuri. Știu. Nu este o carte de poezii. Dar cu asta am descoperit scrisul și beneficiile pe care poate să mi le aducă: relaxarea și detașarea de stresul cotidian. Și cartea și viața sunt despre a nu renunța. De când m-am apucat de scris, am auzit destul de des, chiar și de la amici, să mă las și să fac ceva serios. Nu aduce bani și e doar o pierdere de timp, dar niciodată istoria nu a fost despre oamenii care au renunțat. Deși în mai multe rânduri am fost tentat să le dau dreptate, am ales să continui. Am ales ca într-o zi să îmi pot împărtăși munca. Viața este despre alegeri. Cu zâmbete, cu lacrimi, am ales să continui.    Fragment din volumul "Monolit. Era visurilor" de Andrei Perhineac: "Mereu îmi doresc mai mult. Așa e firea umană. Și nu îmi doresc numai lucruri materiale. Banii nu sunt totul. Îmi doresc să știu cât mai multe. Cred că totul este despre a învăța cât mai mult înainte să mor. Nu înțeleg oamenii care adună cât mai mult, material vorbind. Și eu îmi doresc să las în urmă ceva. Dar nu lucruri materiale, precum case, mașini sau bani. În fiecare an îmi fac câte o listă cu ceea ce îmi doresc pe anul respectiv. Așa, am și motivație, și satisfacție când încep să le tai din listă. Vă sfătuiesc să încercați. Și începeți cu lucruri pe care le puteți realiza voi. Nu începeți cu lucruri imposibile, pentru că astfel vă veți demotiva singuri. Printre dorințe nu trebuie să existe: vreau să câștig la Loto. Asta nu ține de voi. Și nici nu trebuie să implice sentimente. Nu vă doriți ca cineva să se îndrăgostească de voi. Poate nu sunteți compatibili. Nu trebuie să încercați să schimbați liberul-arbitru. Probabil, dacă cineva ajunge până aici vreodată, o să spună că mănânc rahat. De ce credeți că există atât de multe melodii, cărți, filme în care ni se transmite ideea: „visele devin realitate”? Și da, de multe ori trebuie să și munciți pentru asta, nu doar să vă doriți.  Voi da un mic exemplu, destul de șocant. Începusem să îl urăsc pe tata de prin liceu, când mi-a impus să plec din Fălticeni fără ca nimeni să știe. Doar pentru că așa voia el. Și m-a adus lângă el, că mereu să nu-i convină nimic. Pur și simplu nu eram suficient de bun. Și am început să îmi doresc să moară. Cum a început să se îmbolnăvească, era chiar mai nasol pentru mine. Îmi spuneam în gând în fiecare zi că mi-aș dori să moară. După aproape un an în care mi-am dorit aproape zilnic, s-a și întâmplat. Asta nu m-a făcut mult mai fericit. Da, aș fi vrut să înceteze cu infracțiunile, dar nu neapărat să moară. Sunt și părinți care sunt mult mai răi decât a fost el. Oare eu nu am făcut nimic prin care să influențez acest deznodământ? Nu oare decizia de a nu suna la Ambulanță sau de a pleca mai devreme a fost a mea? Și nu. Nu mă simt chiar vinovat, din două motive: 1. Nu mai avea cui să îi facă rău prin infracțiuni. Nici mie, psihic. 2. După două condamnări și fiind foarte aproape de a treia, nu a învățat nimic. A învățat doar să se ferească mai eficient. Dar nu la asta mă refer. E vorba despre ceilalți. De multe ori, fie că ne place sau nu, avem nevoie de ceilalți ca să trăim. Tu produci bani, sau un lucru de care cineva are nevoie. Dar cu bani cumperi lucruri făcute de altcineva. Oare când o să înțelegem că avem nevoie unii de alții?" Citește mai puțin...