Mama mea, Moscova

    „Sunt fiul subteranului Moscovei, rezultatul prea multor nopți petrecute în oraș." Așa începe povestea lui Kiril, poreclit Mbobo, naratorul precoce, în vârstă de 12 ani. Născut dintr-o mamă siberiană și un atlet african venit în 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova, Mbobo trebuie să înfrunte toate dificultățile legate de faptul de a fi un băiețel de culoare, fără tată, în anii tulburi de dinaintea prăbușirii Uniunii Sovietice. Cu ecouri din Omul invizibil al lui Ralph Ellison și Însemnări din subterană al lui Dostoievski, romanul lui Ismailov abordează direct problema rasismului și relația dintre individ și societate într-un context cu totul modern.
Citește tot rezumatul cărții Mama mea, Moscova...     În timp ce aduce un omagiu marilor scriitori clasici ruși – Dostoievski, Turgheniev, Gorki, Nabokov și Pușkin –, Ismailov se dovedește a fi un maestru al unui nou mod de a scrie literatura, care surprinde magistral realitatea sordidă și diversitatea Rusiei de azi.       "O elegie luminoasă pentru Moscova din perioada Uniunii Sovietice." - The Guardian     "Plecând de la somptuoasele stații de metrou din Moscova, Hamid Ismailov construiește un soi de memorii ficționalizate, inspirate de anumite episoade din propria-i viață supusă capriciilor istoriei." - The Guardian     "Cu o forță stilistică ce o egalează pe a lui Salman Rushdie, Hamid Ismailov arătă înfăptuirile grotești ale istoriei pe pământ." - Literary Review     "Ismailov se înscrie în lunga tradiție a romancierilor satirici ruși, de la Gogol, la Bulgakov și Platonov." - The Independent      Fragment din romanul "Mama mea, Moscova" de Hamid Ismailov:       „STAȚIA CERTANOVSKAIA. LINIA SERPUKOVSKO-TIMIRIAZEVSKAIA       Cu toată descendența mea africano-hakasa, eram, din păcate, personificarea tipică a literaturii rusești. Și asta nu pentru că unchiul Gleb mă poreclise „micul Pușkin"; sau pentru că îmi ziceau Pușkin la grădiniță; sau pentru că citeam pe ascuns încă din leagăn, toate cărțile mamei mele, de la Război și pace la Furtună; cu siguranță nu pentru că viața mă transformă în vreun „organ perfect". Ci pentru că... ei bine, dracu' să mă ia, dar n-o să zic de ce! La urma urmei, probabil că deja vă gândiți de ceva vreme că toate chestiile astea sunt fantasmagoriile mele; până la urmă, cum se poate ca un băiețel de trei sau poate patru ani să fie capabil de toate astea? Da, bine, e posibil ca un copil să povestească totul — dar să le simtă pe toate, darămite să și le mai și amintească pe toate...     Dar vă spun că eu — un băiețel de patru, cinci sau șase anișori — am fost acela care a trecut prin toate astea, de la început până la sfârșit și le-am simțit pe toate exact așa cum vi le povestesc acum. Poate că acum, că am depășit în moarte anii vieții — sau, mai degrabă, acum, la vârsta veșnică — este mai ușor pentru mine să folosesc figuri de stil sau vreun cuvânt mai deocheat sau mai spiritual care, pe vremea aceea, n-avea cum să-mi fi intrat în căpățână. Dar relatarea mea amestecată își are rădăcinile în copilăria mea. Cât despre sentimente, vă rog să nu vă îndoiți de buna mea credință. Poate că nu-mi exprim sentimentele cu claritate — ci doar le conturez, în tuse vagi, le menționez doar sau fac aluzie la ele — câteodată până și mie povestea mea îmi pare imposibil de nămoloasă, de schematică.     Dacă aș fi încă viu acum, mă gândesc uneori, prin vidul craniului meu, aș avea în jur de douăzeci și șase sau douăzeci și opt de ani, vârsta genialității, așa că nu am nimic de care să-mi fie rușine, nu există nimic să nu pot să exprim sau să explic.     Dar vă povesteam despre stația Certanovskaia, una din rarele stații suburbane care nu erau construite după chipul și asemănarea colonadelor în T sau nu făceau parada de grecescul pi. Nu, stația aceasta e unică, nu ceva făcut pe bandă rulantă; este cochetă, specială. Aș numi-o stația Crăiasă Zăpezilor, un loc în care, dacă i-aș cunoaște mai bine, i-aș pune pe Kai și Gerda. Priviți doar la răceala nobilă a pardoselii de gheață, la îmbrățișarea cristalină a stâlpilor, la lămpile care atârnau ca niște stalactite — și toate astea zi de vară înăbușitoare!     Dar de cum pășiți afară, vă întrebați ce s-a întâmplat cu senzația aceea. Vă găsiți deodată într-o suburbie moscovită tipică; ar putea fi la fel de bine Teplii Stan sau Altufievo, Iugo-Zapadnaia, Iașenevo sau Beliaevo.     Am fost dus acolo de două dintre prietenele mamei care ar presupunea că ar fi trebuit să aibă grijă de mine cât timp unchiul Nazar era de serviciu la Academie. Însoțit de cei doi, că negrul acela pe care îl văzusem la coadă la votcă încadrat de două rusoaice, mă simțeam de parcă aș fi fost pe tărâmul reginei Zăpezilor, atât de curat și de ordonat era apartamentul lor de la etajul al șaptesprezecelea și atât de splendidă panorama paradiziacelor suburbii ale Moscovei de la fereastră și balconul lor.     Am visat dintotdeauna să privesc apusul de pe acoperișul vreunei clădiri și, ca și cum mi-ar fi știut dorințele, m-au condus, pur și simplu, chiar înainte de apus, pe acoperiș. Vântul ne flutură prin păr și apusul era atât de frumos și de trist că nu putea fi pus în cuvinte și a durat mult, mult de tot, atât cât era posibil într-o seară de iunie, fără niciun nor pe cer. M-am gândit la mama; la urma urmei, și ea era pe acest pământ, sub același soare...” Citește mai puțin...