Crepuscul

Asgard. Tărâmul zeilor nemuritori. Zei mari, născuți din miezul creator al universului, meniți să stăpânească lumi nenumărate, și zei mai mici, la fel de lacomi și doritori de putere. Zeii cei mici râvneau și ei să stăpânească lumi, însă acest lucru nu le era îngăduit.
Citește tot rezumatul cărții Crepuscul... Răscoala lor a fost inevitabilă. La fel și înfrângerea. Au fost blestemați, transformați în demoni și trimiși printr-un portal în cel mai îndepărtat bastion al universului: Pământul. Însă portalul nu a putut fi sigilat atât de lesne și zeii cei mari se temeau de un nou atac din partea celor exilați, căci demonii puteau răni cumplit un nemuritor. Așa că au spart Piatra-Trecerii în trei și-au dat câte un fragment spre păstrare unor vrăjitoare cu puteri deosebite. Și fiecare dintre cele trei Păstrătoare a jurat să apere cu propria-i viață ceea ce i-a fost lăsat în grijă. Atâta vreme cât pietrele rămâneau separate, portalul avea să rămână închis și Asgardul-Cetatea celor de nebiruit-avea să-și cearnă timpul în tihnă și siguranță. Cel puțin așa sorocea Profeția… Demonii s-au amestecat printre oameni, apoi seminția lor a început treptat să se stingă. Însă răul nu a dispărut complet, ci s-a retras tăcut în măruntaiele pământului, ticluindu-și cu răbdare, în întuneric, cumplita-i răzbunare. Anii care s-au scurs au fost socotiți în veacuri și mai apoi în milenii. Iar momentul Profeției se apropia…   Vor reuși cei proscriși să-și răzbune prea lungul exil și să dobândească ceea ce râvniseră încă de la început? Vor reuși oamenii să le țină piept unor creaturi însetate de putere, sânge și răzbunare, cu atât mai mult cu cât soarta lor atârnă de alegerea unui demon și cea a unei Păstrătoare, pe jumătate zeiță, pe jumătate muritoare?... Fragment din cartea "Crepuscul" de Raluca Butnariu "Cetatea albă se înălță pe culmea unui deal, înconjurată de șanțuri adânci și ziduri înalte, inexpugnabile, din piatră albă. Se spunea că locul fusese ales de către zei și că cetățuia fusese dăinuită de însăși mâna lor.  Leah nu-și întrebase niciodată mama dacă legenda era adevărată, însă îmbinarea perfectă a blocurilor mari de rocă de un alb scânteietor o confirmă din plin. Niciun muritor n-ar fi reușit să înalțe acele ziduri impenetrabile, înalte și maiestuoase. Asta pe lângă faptul că niciodată nu se descoperise proveniența acelui soi de granit extrem de dur, în care mâna creatoare a unui arhitect misterios cioplise modele complicate, ce alcătuiau la exterior scene complexe, uluitor de frumoase, din legendele și miturile străvechi.  Cândva, un despot poruncise ca exteriorul zidurilor să fie șters și remodelat după chipul său, urmând ca marginile să fie împodobite cu evenimentele importante din viața lui. Mulți artizani își pierduseră capul în străduința de a face pe plac tiranului, mânați de dorința de a pune mâna pe regească răsplata ce li se făgăduise. Însă piatra nu putea fi străpunsă sub niciun chip și respectivul domnitor fusese nevoit, după mulți ani de ocârmuire odioasă, să renunțe la nebunească să ambiție. Murise smintit și acela fusese cel dintâi și ultimul chip întunecat care domnise în Eliria. Ceilalți ocârmuitori, care viețuiseră înaintea lui și după el, guvernaseră acele pământuri cu înțelepciune și îngăduința. Glaukon fusese singură pată din istoria poporului ei și, dacă oamenii își aduceau aminte de el, o făceau doar pentru a-și întări credința că acele pământuri se aflau sub binecuvântarea celor a căror viață era fără sfârșit.  Oricum, nicăieri pe fața pământului nu există o citadelă care s-o egaleze ca frumusețe și eleganță pe cea din fața ei." Citește mai puțin...