Născut în Ploiești (n. 01.04.1961 – d. 23.12.2016), Octav Bozîntan absolvă Facultatea de Filologie-Jurnalistică a Universității Hyperion și cursurile de master în mass-media și comunicare, la aceeași universitate.
În anul 1991 este laureat al concursului „Panait Istrati”, inițiat de Radio România Cultural și Radio France Internațional, apoi colaborator al TVR 2, ca traducător al serialului „Cartea naturii” și al filmelor de desene animate de scurt și lung metraj. Colaborează ca redactor, traducător și corector cu diferite edituri. Publică articole și povestiri în revista "Albina". Colaborează cu Radio România Cultural și Radio România Internațional. Este titular al rubricii săptămânale „Vedete în literatură”, din cadrul emisiunii „Veniți cu noi pe 2”, difuzată de TVR 2. A fost dintotdeauna preocupat de literatură, iubind cartea ca obiect și, evident, pentru conținut. După Revoluție, scrie romanul „Hanul păcătoșilor” care, abia după unsprezece ani, este publicat grație lui Alexandru Condeescu, la Editura Muzeului Literaturii Române. Cartea este tradusă și publicată în America, sub titlul „New Europe, Jails Old”, la Editura InterAcademic Press. La mai bine de o sută de ani după „Amintirile” rurale ale lui Creangă, se poate considera că universul copilăriei s-a schimbat și, investigat din punctul de vedere al unui copil din zilele noastre, capătă o altă dimensiune, dar cartea este cu totul altceva decât primul volum din „La Medeleni”, al lui Ionel Teodoreanu. Se pleacă de la două principii: „Adevărul nu este ceea ce știm ci, mai ales, ceea ce nu trebuie să știm” și „Timpul merge înainte și înapoi ca la el acasă”. Autorul narator se plimba prin intermediul amintirilor înainte și înapoi pe axa timpului, când mai real, când mai imaginar, prezentând o copilărie posibilă a fiecăruia dintre noi. La un moment dat, copilul citadin descoperă ruralul, dar ciocnirea cu acesta nu îi este benefică. Volumul poate fi privit drept o sinteză a unui meci de box în care, protagonistul, după ce a fost lovit cu putere de viață, reușește să se ridice atunci când arbitrul strigă „9”. Distanța dintre copilărie și maturitate devine uneori zero, încercând să dovedească puterea omului în luptă cu timpul. Până la un punct, romanul are atribuțiile unui studiu psihologic, investigând profunzimea gândirii infantile. Fragment din romanul "Ziua iluziei" de Octav Bozîntan: "Ce s-ar mai putea spune? Că la un moment dat am descoperit că Bazi nu mai era Bazi, ca Geturia, atinsă de timp a devenit un ceva pe care nu-l mai recunoșteam, că Pili n-a mai fost Pili și că mama cea bleagă s-a transformat din ce în ce mai mult, până nici măcar eu n-am mai putut s-o înțeleg. Ca și acum încerc să-i pricep și nu pot? Când anii trec așa cum îmi trec mie, vezi că timpul începe să se plimbe prin viața ta ca și cum ar fi la el acasă, iar tu nu mai știi încotro s-o iei, pentru că într-o lume a iluziei, înainte sau înapoi, e tot aia. În dimineața asta am mișcat puțin degetele de la mâini. Câteva ore mai târziu, picioarele au început să-mi fie străbătute de dureri îngrozitoare care, din când în când, mă făceau să urlu, generând o bucurie pe care, cu toată suferința, aș vrea s-o simt toată viața mea. Nimic nu-i mai frumos decât să te doară niște picioare care nu mai știai că sunt ale tale, sau că mai există. La masa destinului se hotărâse deja, hematomul avea să se resoarbă ca și cum nici n-ar fi fost. Dacă visurile devin realitate? Nu-mi pasă! Mie soartă îmi arătase ce am de făcut mai departe. Iar dacă mâinile n-or să-mi ajungă, o să mă țin cu dinții și tot o să merg la înmormântarea lui unchiu Costi, care acum se simte încă bine și dă iama prin gagici, așa să știți!"
