Cartea verii

Pe o insulă minusculă și adorabilă din Golful Finlandei, Sophia, o fetiță care începe să deschidă ochii asupra lumii, și bunica ei extraordinară își petrec o vară de neuitat. Scormonesc după proteză în tufe de bujori, hoinăresc împreună pe insulă, meșteresc bărci din scoarța de copac, își construiesc o Veneție în miniatură, dezbat probleme grave despre Dumnezeu, viața, dragoste și moarte, spionează cu nerușinare casele vecinilor de pe alte insulițe, se dau în vânt după furtuni, fac schimburi nostime de pisici, după toanele nepoatei, și au tot felul de aventuri năucitoare.
Citește tot rezumatul cărții Cartea verii... Bunica pare cam morocănoasă la prima vedere și are un umor destul de sec, dar ea este cea care îi încurajează, de pildă, pornirile științifice ale nepoatei, scriind după dictare un delicios Tratat despre ramele rupte. Cele două formează o pereche memorabilă și indestructibilă, menită parcă să ne aducă aminte tot ce este mai frumos și mai vulnerabil în ființa umană. Cartea verii ne spune încă o dată, într-un mod idilic și înduioșător, că doi oameni își pot crea singuri o lume a lor  la fel de perfectă ca o insulă.   Tove Jansson a fost genială. Ne-a dat acest roman minunat, frumos, înțelept și totodată foarte haios. - Philip Pullman Cartea verii e ca un fluture eliberat într-o cameră plină de elefanți. Un microcosmos care atinge perfecțiunea, un imn desăvârșit închinat lucrurilor mici, o lectură tihnită. Cartea veriiește o lume sine. - Ali Smith, The Guardian Fragment din cartea "Cartea verii" de Tove Jansson:   "Pentru prima oară în viață, Sophia asculta cu adevărat. Și, pentru întâia oară, când ieși din ravenă, simți pământul sub tălpi și degete, o țărână rece, tare, grunjoasă și nemaipomenit de complicată, ce se preschimbă sub pașii ei. Pietriș, iarba udă și pietre netede. Când și când, ierburi înalte cât tufișurile îi mângâiau picioarele. Pământul era negru, însă cerul și marea căpătaseră o strălucire slabă, cenușie. Insula se micșorase și plutea pe mare ca o frunză, dar ferestrele odăii de oaspeți erau luminate. Sophia bătu încetișor la ușă, căci toate sunetele deveniseră mult prea puternice. - Cum merge? întrebă bunica. - Bine, răspunse Sophia. Se așeză pe marginea patului și se uită la veioză, la plasele de pescuit și la impermeabilele atârnate pe perete. Dinții încetară să-i mai clănțăne și copilă zise: - Nu mai bate vântul. - Nu, zise bunica. S-a potolit de tot. Bunica avea două paturi. Dacă puneai una pe covor și îți luai o pernă, îți făceai pat. Nu era ca și cum s-ar fi întors în căsuța ei... Era aproape ca și cum ar fi fost afară. Ba nu, tot înăuntru era. Ei, mă rog, chiar dacă nu singură în cort, se cheamă, totuși, că dormise afară din casă. - Ce de păsări în noaptea asta! spuse bunica. Ar mai fi fost o posibilitate, să ia o pătură și să se culce pe verandă - și singură, și afară, cum ar veni... „O, Doamne Dumnezeule!"  - Nu puteam să dorm și m-au luat gândurile negre, zise bunica. Se ridică în capul oaselor și se întinse după țigări. Din obișnuință, Sophia îi întinse chibriturile, dar gândurile îi erau în altă parte. - Ai două paturi? întrebă ea. - Adică totul parcă se împuținează și se scurge, spuse bunica. Și tot ce era distractiv odinioară nu mai înseamnă nimic. Mă simt sărăcită, nerecunoscătoare cumva. Măcar de-aș putea vorbi despre toate astea..." Citește mai puțin...