Carte de identitate

În volumul „Carte de identitate”, autoarea le dezvăluie celor care au urmărit-o că, fără să știe, au fost martori la frământări și anxietăți pe care, adesea, reporterul din fața camerei le-a ținut cu mare greutate sub control.
Citește tot rezumatul cărții Carte de identitate... Momente cu relevanța internațională trăite la fața locului de autoare, precum moartea Papei Ioan Paul al II-lea, Vladimir Puțin la București, alegerea ca președinte al SUA a lui Barack Obama, #Colectiv, atacurile teroriste din Paris din noiembrie 2015, referendumul pentru ieșirea Marii Britanii din UE sunt descrise prin suprapunere cu drame personale care se întâlnesc și se confundă uneori cu cele relatate. „La 27 de ani fumam mult, dormeam puțin, mâncăm rar și foarte prost, eram exaltată, foarte sociabilă, infernal de sociabilă, voiam ca toată lumea să mă placă și consumam enorm de multă energie pentru asta. Azi am foarte puțină simpatie pentru cea care eram atunci. Plimbam de colo-colo, prin lume, răni și anxietăți pentru care nu căutam leac, ci doar maniera cea mai extravagantă de-a mă preface că nu există. Când ajungeam acasă, între două evenimente mari, când nu mi se întâmplă nimic ieșit din comun, doar viața perfect normală, ieșeau la iveala furii și stări de vinovăție care se cățărau pe mine, sufocându-mă.” Sanda Nicola s-a născut la Deva pe 6 februarie 1978 și este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști români de televiziune. Timp de peste douăzeci de ani, Sanda a prezentat știri, reportaje, a moderat emisiuni de dezbatere și a fost martor la evenimente de importanță mondială pe care le-a relatat în direct. Printre televiziunile la care a lucrat se numără Digi 24, Realitatea TV, Antena 1, TVR, B1 TV, Pro TV Deva, Aljazeera English și France 24. A urmat cursuri de storytelling in Chicago, s-a specializat în producție de televiziune la Londra, este absolventă a BBC School și licențiată în științe sociale și științe politice la Open University, Marea Britanie. Autoarea arată cum lipsa asumării propriei identități și nerecunoașterea traumelor ne împiedică să ne atingem potențialul individual, comunitar și național. Cartea este o colecție de relatări despre fricile și complexele unei tinere femei care își depășește condiția, dar nu e pregătită emoțional să facă față succesului. Aflată într-o permanentă căutare a echilibrului, ajunge la concluzia că singura modalitate prin care poate prelua controlul asupra propriei vieți este să înțeleagă trecutul familiei din care provine, să-și cunoască și să-și accepte propria identitate și să învețe să ierte. Fragment din carte: "Cu entuziasm, din eșec în eșec Acum douăzeci de ani am terminat liceul și am dat prima oară la facultate, la jurnalistică din Cluj. Mă pregătisem pentru Timișoara, dar, într-o țâfnă de moment, m-am sucit și m-am înscris la admitere la Cluj. Examenul se dădea după o programă diferită de studiu, pe care am reușit să o parcurg în mare parte și să obțin note onorabile la gramatică și la istorie, dar, în mod cu totul neașteptat, am luat nota 4,50 tocmai la proba pe care mă bazam că o pot trece cu brio: „creativitate și expresivitate". N-am înțeles niciodată ce s-a întâmplat, ce prevedea baremul de corectare de am fost depunctată în halul ăsta, dar țin minte că a fost un șoc care mi-a zdruncinat încrederea că m-aș pricepe să scriu. Partea și mai nasoală era că, odată ce am picat la facultate, pierdeam pensia alimentară, iar la vremea respectivă banii aia, foarte puțini de altfel, erau singura mea sursă de venit. A fost prima oară când m-am confruntat cu o binecuvântare deghizată în nenorocire. E adevărat că am picat la facultate și a fost umilitor să umblu cu eșecul ăsta în frunte pe străzile unui orășel în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, să văd decepția în ochii oamenilor, dar în foarte scurt timp am înțeles că drumul meu nu trebuia să treacă prin Cluj. Culmea, șansa de a debuta în presa mare mi s-a oferit chiar în orășelul nostru mic, din care toată lumea se străduia să fugă spre oportunități mai interesante. La numai câteva săptămâni după ce am ratat intrarea la facultate, am câștigat prin concurs un post de corespondent PRO TV la Deva. Am intrat într-un program intensiv de dicție, am învățat să vorbesc fără accent ardelenesc și să extind considerabil posibilitățile mele vocale, altminteri destul de limitate. La nouăsprezece ani aveam deja în CV doi ani de experiență în televiziune și urmasem cursurile BBC School la București. În scrisoarea de recomandare pe care mi-a făcut-o, trainerul meu, Janet Smith, scria printre altele că am „great sense of news" și, dincolo de calificativele foarte bune cu care am finalizat Școala BBC, cuvintele alea scrise pe o coală cu antetul BBC World Service, au reușit să-mi restabilească încrederea spulberată cu un an înainte de profesorii de la jurnalistică din Cluj, care m-au notat cu 4,50. Când colegii mei de școală terminau primul an de facultate, eu eram deja jurnalist „cu acte în regulă" și primeam oferte de muncă în redacții TV din București. Cu toate astea, tânjeam după carnetul de student, după emoțiile sesiunilor și chefurile din cămin. Îmi doream să am parte și eu de tot ce povesteau prietenii mei când veneau acasă la sfârșit de săptămână și prindeau viața cafenelele din Deva. Așa că în toamna lui 1997 am dat din nou la facultate, la jurnalistică din Sibiu, cu toate că nu mă pregătisem deloc pentru examen. Am reușit să intru pe locurile cu plata, dar nici salariul și nici programul de lucru la PRO TV Deva nu-mi permiteau să mă țin de școală, așa că am lăsat-o baltă. A urmat concursul pentru un post de prezentator la Prima TV, mutarea la București, primele ședințe foto profesionale, primele articole despre mine în ziare și reviste. Când colegii mei de școală terminau anul ÎI de facultate, eu prezentăm un program matinal de trei ore la o televiziune națională, dar eram incapabilă să mă bucur de reușita asta. Tânjeam în continuare după carnetul de student și atmosfera de cămin. Uneori, în nopțile de weekend când nu trebuia să mă trezesc la 4 dimineața ca să merg la serviciu, mergeam în barurile și shaormeriile din Regie, ca să adulmec un pic viața de student. Evident că în toamna lui 1998 m-am înscris din nou la un examen de admitere, la actorie, la o universitate privată, unde am și intrat. De data asta aveam un salariu din care puteam să îmi plătesc taxa de școlarizare, dar la cursuri ajungeam foarte rar. Aveam însă, în sfârșit, carnet de student! Și am păstrat mult timp carnetul ăla în care erau trecute două note, un 7 și un 9, obținute la singurele examene la care m-am prezentat în sesiunea din iarnă. Pusă în situația de a alege între a merge la examene sau a prezenta știri din oră în oră în zilele de maximă tensiune socială ale Mineriadei din ianuarie 1999, n-am ezitat deloc." Citește mai puțin...