N-am căutat nici să mitizez niște figuri deja legendare (în anumite cazuri), nici să le supun unei brutale demitizări (de tip senzaționalist). Am preferat să amestec tonul memorialistic și expozitiv cu prezentarea realistă, confirmabilă din alte surse.
Pe unii dintre marii oameni cuprinși în antologia mea i-am cunoscut îndeaproape, locuind chiar în intimitatea lor sufletească, pe mulți alții i-am întîlnit o zi sau doar o oră, fără să le pot scotoci sertarele secrete. E o diferență inevitabilă între relațiile de prietenie și conlucrare îndelungată și contactele «oficiale», pe fondul cărora orice demnitar își pune masca prestabilită și recurge la propriul stoc de anecdote sau la atitudini modelate prin rutină. Evident, orice mare om e înainte de toate (și la urma urmei) o simplă ființă umană, cu defectele, limitele, viciile și iluziile sale cu tot. Nu mi-au ieșit nicicînd din memorie spusele lui Montaigne, care observă atît de judicios ca sur le plus haut trone du monde on n’est jamais assis que sur son cul (Essais III, 13). Ca să salvezi ideea de «mare om», ești nevoit să citești harta unei personalități în pofida accidentelor de relief constatate cu ochiul liber. Dincolo de «steaua» care ți-a călăuzit drumul, ieși din mulțime nu prin viciile comune pe care le împărți cu restul muritorilor, cît prin acele virtuți care te deosebesc de el. Un om nu capătă grandoare întrucît și-a învins toate patimile (situație în care părăsește galeria eroilor și se înscrie în aceea a sfinților), ci pentru că a reușit să le contrapună însușiri și realizări notabile, capabile să influențeze favorabil mediul său social, națiunea sau (mult mai rar) destinul însuși al umanității. - Teodor Baconschi
