Sub soarele noptii

Katie Price, o adolescentă de șaptesprezece ani, suferă de o boală rară, care o face extrem de sensibilă la lumina soarelui și care îi pune viața în pericol. Izolată în propria casă în timpul zilei, compania ei se limitează doar la tatăl ei văduv și la cea mai bună (și singura) prietenă pe care o are.
Citește tot rezumatul cărții Sub soarele noptii... Dar, în fiecare seară, la căderea nopții, își ia chitară și merge la gară pentru a le cânta oamenilor care vin și pleacă. CHARLIE REED este un fost atlet de top, care se afla într-un moment de cumpănă în viața lui. El este cel pe care Katie îl urmărește de mulți ani de la distanță. Când băiatul nimerește într-o seară la una dintre cântările ei, destinul intervine și cei doi pornesc într-o aventură romantică născută sub o stea potrivnică. Pe măsură ce se provoacă unul pe celălalt pentru a-și urma visurile și se îndrăgostesc sub cerul nopții de vară, între Katie și Charlie se creează o legătură suficient de puternică pentru a-i schimba atât pe ei, cât și pe toți ceilalți din jurul lor. Pentru că întotdeauna iubirea luminează calea. Fragment din roman: "Sigur, îi spun. Însă nimic nu se schimbă niciodată când vine vorba de XP. Niciun fel de tratamente noi. Numai „ferește-te de soare până ce boala te va prinde la un moment dat". Sunt prizoniera codului meu genetic, ceea ce e de-a dreptul naspa. — Katie, promite-mi că nu-ți vei pierde niciodată speranță, spune tata, cu o voce extrem de emoționată. Ridic privirea și îl văd străduindu-se să-și țină firea. Mi-aș dori să putem vorbi despre cât de puțin timp, statistic vorbind, mi-a mai rămas și despre tot ce aș vrea să realizez în acest răstimp. Să vin cu un plan pentru o viață bună, știind că nu prea avem control asupra cantității. Însă el pur și simplu nu pare capabil de asta. Mă întreb, nu pentru prima dată, cum s-ar fi descurcat mama cu toate astea. De vreme ce ea a murit cu câteva luni înainte să fiu diagnosticată. Nu voi ști niciodată, ceea ce înseamnă că mereu îmi voi pune întrebarea asta. Oare ar fi făcut față mai bine? Nici la asta nu-mi place să mă gândesc. La data expirării mele, adică. Sau la cum ar putea fi să mori. Dar câteodată o fac. Sigur că mă gândesc. De obicei, noaptea târziu, când e mai întuneric decât întunericul și când numai eu sunt trează - în casa mea, în cartierul meu, în oraș -, mă  întreb dacă moartea e cumva similară și la fel de singuratică. Cum ar fi, doar tu, în întuneric, treaz și conștient. Sincer, sper că nu, căci asta ar fi o cruzime de prisos. E ca și cum ai trăi aceeași viață a mea iar și iar, doar că pentru toată eternitatea. Așa că, în loc de asta, zâmbesc forțat și spun: — Știi că n-aș face asta niciodată, tată. Suntem luptători. Nu plec nicăieri. El încearcă să-mi întoarcă zâmbetul, dar e la fel de palid la chip, așa că adaug: — Pe bune! N-ai putea să scapi de mine nici dacă ai încerca. — Bun, deoarece nu cred că aș supraviețui, spune el în timp ce se ridica să plece. Și iată acea sinceritate pe care am spus că mi-o doresc. Îmi frânge inima odată cu a tatei. • • • Mă pun la curent cu ultimele postări de pe unul dintre forumurile despre boli rare, când Morgan îmi trimite un mesaj. Am luat carnetul, dar a trebuit să fug la muncă. L-am lăsat la ghișeul de bilete. E ceva foarte tipic lui Morgan să nu aibă timp să le facă pe amândouă. Am o teorie nedemonstrată că ea suferă foarte tare de ADHD, din pricina rotitului pe scaunul de la biroul din camera mea - fata asta nu stă niciodată locului - și a absolutei inabilitați de a ajunge la timp pentru orice. Pretinde că mie îmi lipsește o doagă și că ea este doar o persoană superenergică ce încearcă să îndese prea multe activități în prea puține ore. Am căzut de acord să nu fim de acord în această privință. " Citește mai puțin...