A fi bunici. Jocuri, retete si povesti pentru a va bucura de timpul petrecut alaturi de nepoti

 A fi bunici. Jocuri, rețete și povești pentru a vă bucura de timpul petrecut alături de nepoți de Grazia Honegger Fresco A fi bunici reprezintă o experiență extraordinară, care ne ajută să descoperim o lume a copilăriei plină de tandrețe, jocuri și complicitate.
Citește tot rezumatul cărții A fi bunici. Jocuri, retete si povesti pentru a va bucura de timpul petrecut alaturi de nepoti... Această carte vorbește despre numeroasele și diferitele moduri de a deveni niște bunici afectuoși și disponibili și despre nenumăratele ocazii de a ne întâlni cu nepoții. Pentru a învăța să trăim lume nouă, mai mătură, trebuie să trecem prin diferite experiențe și roluri noi, fără să facem abstracție de particularitățile fiecărei vârste, ba chiar valorificând contribuția pe care membrii familiei o pot aduce datorită diferențelor dintre aceștia. Legătura dintre nepoți și bunici capătă valoare prin continuitatea unui trecut plin de experiențe și a unui viitor promițător.  Fragment din volumul "A fi bunici. Jocuri, rețete și povești pentru a vă bucura de timpul petrecut alături de nepoți": "Ce vor copiii de la bunici?  Tot ceea ce nu primesc de la părinți. împlinirea dorințelor, faptul că nu încearcă să îi „educe”. Toate acestea. Îmi amintesc că o dată, în prezența mamei și a tatălui ei, care în acel moment nu erau atenți, nepoțica mea mi-a cerut: „Pot să mă duc la Nică?”. I-am răspuns: „Dar, scuză-mă, de ce mă întrebi pe mine?”, iar ea, sigură pe sine a spus: „Pentru că știu că tu îmi spui da!”.    Cum să armonizăm relația dintre bunici și părinți?Există riscul unei intromisiuni periculoase pentru copil? Adesea, însă, vina nu este a bunicilor, ci a părinților, care nu știu să renunțe, deoarece, la rândul lor, sunt „neevoluați” (nu vorbesc despre o patologie, ci despre un obicei!), nu reușesc să se îndepărteze de familia de origine, în care au crescut; uită că aceasta nu mai este rădăcină sau matriță, ci doar un accesoriu. Nici bunicii nu concep acest lucru, de obicei!    Pentru bunici, este, poate, chiar mai dificil să accepte această îndepărtare de obiceiurile din trecut.  Da, dar nu este neapărată nevoie să accepte acest lucru. Cu atât mai rău pentru ei. Pentru părinți, în schimb, este important, deoarece, dacă nu au propria capacitate de a deveni autonomi, de a se separa, nu pot să comunice cu fiii lor. Și, într-adevăr, nu o fac. Atunci când copiii se confruntă cu cele două mari crize de separare, una în jurul vârstei de doi ani și cealaltă - în adolescență, chiar și părinții dependenți trec printr-o criză. Copiii, însă, renunță oricum; pleacă: la doi ani, își cuceresc propria persoană, propria individualitate; la doisprezece sau cincisprezece ani, ies cu prietenii în oraș. Acesta este un comportament periculos, după părerea mea, deoarece neagă libertatea individului și personalitatea celorlalți; este o lipsă de respect.    Aceasta reprezintă incapacitatea de a se separa, nu? Da, așa este, însă acest lucru a fost spus de către un arhitect: „Mulți pdrinți sunt convinși că fac o treabă foarte bună în permanență”, așa cum credeau odată cei care se înrolau în armată.    În mod evident, este vorba despre a avea drepturi permanente. Sigur, aceasta este greșeala. Așa cum a scris Khalil Gibran, un poe tlibanez: „Copiii voștri nu sunt copiii voștri: Nu vă aparțin! Vor locui în alte case, pe care nu le veți putea vizita niciodată, nici măcar în vis”.   Probabil este o posibilitate oferită de către marea afecțiune dintre părinți și copii, faptul de a continua să aibă o relație, fără să intervină o îndepărtare atât de mare? Da, da, da.    Eu am crescut cu o idee clară de independență și văd că fiica mea, care se apropie de vârsta de 17 ani, este pe același, drum... Sigur, sigur! Trebuie să păstrăm acele două calități umane: rațiunea și iubirea. Nu este suficientă doar una dintre ele, este nevoie de amândouă, însă nu este la fel pentru toți. Iubirea, aproape toți o păstrează, însă rațiunea, puțini. Unii oameni nu păstrează nici iubirea; alții, doar rațiunea (teribil!). Dar este adevărat, la urma urmei, există o „avansare culturală”, în sensul unei aprofundări a sentimentului de afecțiune, care are legătură directă cu o mai mare înțelegere a unei tolerante mai accentuate și unei posesivități mai rduse. În acest sens (cred că pot să mă pronunț, având în vedere câte situații am văzut, în calitate de medic pediatru), mi se pare că a avansat cultura, în ciuda patologiilor ciudate despre care am vorbit mai înainte. În mare, mi se pare că, străduindu-ne, deviind, căzând în mii de capcane, o putem lua pe drumul cel bun, devenind mai toleranți, mai deschiși... Cel puțin, așa sper!” Citește mai puțin...