Disparitia lui Daniel Tate

Când a dispărut, în urmă cu șase ani, a fost un mister. Când s-a întors acasă, a fost un  miracol. Doar că Daniel Tate nu este cu adevărat Daniel Tate. Familia însă îl primește  cu brațele deschise și îi acceptă, fără să clipească, toate minciunile.
Citește tot rezumatul cărții Disparitia lui Daniel Tate...   Deși povestea lui e cusută cu ață albă, mamă și frații îi oferă, ca din întâmplare,  explicații, scuze, informații de care să se agațe și îl protejează atunci când psihologii,  polițiștii și agenții FBI îl încolțesc. De ce oare, se întreabă falsul Daniel? Ce secret  teribil ascund membrii respectabilei familii Tate?  Și când a  devenit el, maestrul  minciunilor, cel păcălit? Fragment din roman: "Pentru prima dată, chiar m-am gândit la închisoare ca la o posibilitate reală, nu doar ca la o amenințare abstractă. Gândul de a fi arestat mă umplea de groază, dar poate nu avea să fie atât de rău. La urma urmei, pușcăria nu era cu mult diferită de centrele sociale în care mă dădusem peste cap să rămân și mereu mă ținusem tare în fața delincvenților și a infractorilor care le populau. În viața mea, fuseseră ani întregi în care trei mese pe zi și un acoperiș deasupra capului, chiar dacă în spatele gratiilor, ar fi fost binevenite. O parte din mine bănuise dintotdeauna că, într-un final, acolo urma să ajung, dacă aveam noroc. Așa că poate nu era atât de rău să fiu prins. Doar că a fi prins însemna că familia Tate să afle că eram un impostor, iar gândul ăsta, am fost uluit să descopăr, mă mâhnea din cale afară. Nu mă puteam opri din a-mi imagina. Mia ar fi plâns. Patrick mi-ar fi dat un pumn. Nicholas m-ar fi urât pentru totdeauna, iar Lex nu și-ar fi revenit niciodată. Nu... nu voiam să le fac asta. Nu meritau. Lex a apărut de pe hol. M-am ridicat cu mințile înfierbântate și am așteptat să se uite îngrozită la mine, să țipe sau ceva de genul ăsta. Însă nu a făcut-o. Abia dacă mi-a aruncat o privire și poate că asta era mai grav. — Haide! mi-a spus ea. Nu făcuse decât să stea de vorbă cu Singh, dar arătă de parcă ar fi fost bătută. Fata îi era palidă și umedă, iar părul îi era răvășit. S-a chinuit să își pună geanta înapoi pe umăr. — Plecăm! Am urmat-o pe Lex afară din școală și spre mașina ei, atent la toate mișcările pe care le făcea, încercând să-mi dau seama ce gândea. Nu a spus nimic, doar a scotocit prin geantă și a înghițit câteva bomboane mentolate din cutiuța pe care o avea mereu cu ea. Ne-am urcat în mașină, unde aerul era la fel de înțepător ca tăcerea. Lex a oftat adânc și s-a topit în scaunul ei, cu ochii închiși, și a rămas așa multă vreme. Am stat încordat lângă ea, așteptând să facă... ceva.  Apoi, fără niciun avertisment, s-a îndreptat, a dat drumul la aerul condiționat, și-a pus ochelarii de soare și a spus: — Ce nenorocită! Vrei o înghețată? " Citește mai puțin...