Lumea din mine

Cuprins: • Scrisori • Poezele fără nume • Povești din ograda Fragment din volumul "Lumea din mine" de Mircea Rusu:   “ADRIAN ORDEAN. Printre minunile discrete ale muzicii românești, la loc de frunte stă Adrian Ordean.
Citește tot rezumatul cărții Lumea din mine... Chitarist, compozitor, orchestrator și om de studio, Adrian i-a avut în mână pe mai toți cântăreții din România. Lucrând foarte mult cu el, am avut mereu sentimentul că e un frate mai mare de-al meu. Terminăm uneori în adâncul nopții și pe când își oprea sculele, ateriză câte-un cântăreț... „Adi, te rog din suflet, dimineața trebuie să fie gata piesă și sunt disperat!”. Și Adi, frânt de oboseală, mă privea de parcă-mi spunea: Cum să-l las așa? Și în tăcere redeschidea uzina lui de sunete și-o luă de la capăt. Mircea, du-te să te culci, ne vedem dimineața! Ar gândi mulți, da, domne, muncea mult dar făcea banu’ gros, așa mersi. Numai că cine-l cunoaște bine, știe că în adâncul inimii lui nu e vorba despre bani. Știu că discul tău de chitarist încă tot nu-i gata. Din aceeași lipsă de timp numită și solicitudine. Fă bine și gata-l! Nu de alta, dar când le spun oamenilor că ești unul dintre cei mai buni chitariști pe care-i are România, să le dau s-asculte și să le zic: No, vedeți mă, asta-i frate-miu mai mare! [...] MAIA MORGENSTERN. Și așa, dragă Maia, pe măsură ce ne-ndepărtăm de punctul de început al albumului nostru și concertului cu același titlu „Lumea de rouă’’, mă las cuprins de bucuria împlinirii lor. Ba, uneori, mă las vizitat de entuziasmul acelui timp, cu tot cu dorința reluării concertelor cel puțin. Și asta pentru că am simțit cu toții, știm cu certitudine toți cei implicați, parcă niciodată ca acum, mai mare nevoie de simțire, mai medicament pentru suflet, emoția. Sigur, n-am intrat în destule case, în prea mulți oameni, nu-i nici pe departe povestea unui succes larg. Și aici, în aparență, un mic paradox – cu cât mai aspră nevoie are sufletul de hrană, cu atât mai dificil, mai anevoios de procurat. Programele societăților moderne își urmează însă implacabil cursul. Și în aceste programe, sufletul primește fie subproduse, fie impostură, fie acte mimetice sau pur și simplu nulitați pe post de furnizori emoții. Inflația de poeți și poeme, de tristeturi județene, paleta largă de manifestări, produc un ansamblu confuz liricoid din care consumatorul extrage atât cât este de extras. Dacă adaug și toto apăsiunpământul cu bună știință creat, ajung în punctul în care luciditatea m-ajunge din urmă și-mi spune că e pervertit iremediabil gustul publicului. Vezi, în astfel de momente, pentru cei care au cu adevărat nevoie de micuța noastră „Lume de rouă’’, sunt eu bucuros c-am împlinit-o. Drept pentru care, distinsă și dragă inimii mele, te și îmbrățișez cu statornică dragoste!   CRISTI MINCULESCU. „În stație la Lizeanu’’ și „I just called to say i love you’’ erau scrise cu litere mari pe aceeași pagină, ultima fiind scrisă fonetic „ai gest col tu șei ailaviu’’. Le-am învățat pe toate și, dup-o săptămână de repetiții cu formația de nunți „Sonor’’, am intrat în pâine la restaurantul „Carpați’’ din Micro 9, Târgoviște. Într-o săptămână m-am trezit că știu engleza, italiana, grecească și chiar nemțește.  Cu un caiet mare pus pe stativul pentru partituri, textele scrise fonetic, după un alt caiet împrumutat de la o altă trupă, de la restaurantul „Mondial”, îmi dădeau posibilitatea să cânt toate marile hituri ale momentului.„Flacăra’’ și „Serbările Scânteii Tineretului’’ tocmai fuseseră interzise și multe opțiuni nu prea aveam așa că, după 200-300 de coniac sau votcă, începeam seara de seară programul. Treaz luminat nu cred c-aș fi reușit niciodată să-mi înfrâng rușinea. Beam în vremea aia, mult și-ntunecat, cu sârguință îmi suspendăm voluptos luciditatea cu care, de altfel, nu prea aveam ce face. Stofă de emigrant n-aveam, cu media comunistă nu mă dădeam prins, trăi nenică... Colegii de formație erau trei frați care lucrau la două fabrici și, odihească-n pace!, un profesor de muzică, Liviu Mitrică. Dacă erai chitit pe bani, nu era rău deloc, salariul plus nunțile asigurau venituri chiar de invidiat. Bacșișul, dedicațiile din fiecare  seară,  se strângeau pe clapa lui Liviu și se-mpărțeau egal la sfârșit. În una dintre seri, s-a întrerupt curentul în plină vâltoare a dedicațiilor și când s-a făcut lumină iar, toți colegii mei aveau mâinile pe clapă. Șefă de local, frumoasă și elegantă, îmi cerea cărți de citit și mi-a mărturisit chiar că Dostoievski e plictisitor totuși... Dar cum-necum, mă obișnuisem și, cel puțin în Micro 9, eram mare vedetă. Spre „ai gest col’’ tocmai ne luăm avânt când un chelner tinerel ne-a anunțat din mers c-a venit Iris să mănânce la noi, după concertul de la polivalență. Am salutat la microfon prezența lor acolo și le-am făcut chiar o dedicație. La pauză, m-am îmbrățișat cu băieții și-am făcut cunoștință cu Sandu Gherase care era impresarul lor. Mircione, ce dracu’ faci, ba, aici? Hai repede-napoi pe scenă, ăla e locu’ tău. Unde Cristi, tată, unde? Cum mă unde, vii cu noi, cânți în deschidere. A urmat acordul impresarului și dimineața eram cu ei în autocar spre Brașov unde seara aveam concert. Vezi, dacă în timpul primei piese, nu se mai poate, te uiți în culise și intrăm noi. Ce să nu se poată, măi? Dacă te fluiera prea tare publicul. Gigi Gheorghiu cântă maxim 4 piese. Da’ suntem acolo, nu te speria. Mai Cristi, io stau azi și dacă-i așa, mulțăm fain, da’ plec. N-am mai plecat până fix pe 21 decembrie ’89, pe 20 având concert la Teatrul „Tănase”. Nu știu cum, dar am cântat mereu tot programul, timp de doi ani, fără probleme, ba chiar cu un mic succes, aș îndrăzni. Și așa, corăbioara noastră devenise o mică familie. Tu n-ai, mă, fular? N-am... Ia-l pe asta și mi l-a înfășurat aproape strângându-mă de gât cu el. Sticla stătea între noi și-și caută mereu de lucru la unghiile de la mâini, într-un tic nervos. Nu cred că aia l-a ucis... Mai degrabă ăla cu servieta. Pe cine? Nu ți-am zis, mă, ieri... Nu mai știu... Ba da, ba da, și că Rodica Ojog-Brașoveanu e pseudonim și de fapt scriitoru’ adevărat e bărbatu’ ei, nu mai știu cum îi zice... Lasă că-i descurci tu... De-astea vorbeam în autocar, mai tot timpul. În camera de hotel ne puneam paharele cu coniac pe noptieră, poate ne trebuia peste noapte. Cine-i acolo? Și-și dădea cu paharul peste dinți. Eu sunt, Ovidiu! Intră! Și numitul Ovidiu ne umezea gâtlejurile veșnic uscate. Când și când, oftă adânc și dădea cu mâna aerul la o parte a lehamite. Așa, fără cuvinte. Se nimerea prin grija lui Sandu, s-avem și câte trei concerte pe zi. Se așeză în primul rând și strigă la fel ca publicul: Iris, Iris, Iris! Așa băieții mei! În ’90 devenisem vocalul Compact-ului clujean și-ntr-o ședință solemnă și tristă, l-am anunțat c-am renunțat definitiv la alcool. M-a făcut trădător, Iuda, coada de topor și ne-am despărțit într-o notă tensionată. M-am gândit mereu că publicul larg din România n-o să știe niciodată cât de frumos și curat și bun e sufletul acestui rocker faimos. Distant, ursuz, repezit, deloc dispus să se lase cunoscut, nebăgăcios la rându-i în treburile altora, apărea mai degrabă un îngâmfat răsfățat de succes. Teribila veste legată de sănătatea lui m-a zguduit de plâns, măgaru’ dracului că i-am zis mereu când ne-ntâlneam: Băi Terra Nova, pune și tu frână... Mi-a fost dat să iubesc puțină lume până la sânge, din interiorul muzicii și mai puțină. Ei bine, olteanu’ asta nesuferit, cu bancurile lui cu tot, cu glumele la care doar noi doi râdeam, fără să ni le spunem, doar așa, din ochi, cu Universitatea Craiova aia a lui pentru care ieșea și-n timpul concertului să-ntrebe cât e scoru’, acest Dinică al muzicii rock, e unul dintre ei." Citește mai puțin...